luni, 5 septembrie 2011

Dum. A 23 -a din an (A) 04 sept.2011

În această duminică, auzim de primele reguli ale unei comunităţi creştine primare., ceea ce reprezintă fapte care azi cu greu mai pot fi acceptate, şi anume simţul responsabilităţii, ce o avem faţă de cei din comunitatea noastră. Oare care este cauza pt. care azi pare imposibil? În Evanghelia de azi primii creştini îşi permit să reflecteze la aceasta. Chiar şi indirect se atenţionează reciproc. Nu se şifonează dacă oarecum şi între patru ochi i s-a atras atenţia, sau aceasta i s-a făcut în faţa comunităţii. În atenţionarea frăţească, cazul trebuia să fie lăsat în mâinile bisericii, si trebuia să fie dus în faţa comunităţii. Atmosfera era foarte frăţească, iar procedura pentru fiecare era naturală. Pe deasupra mai mult comunităţii îi erau date drepturi care le îndeplinea cu autoritate: „ceea ce veţi lega pe pământ, şi în cer va fi legat, iar ce veţi lega pe pământ, legat va fi şi în ceruri.

Mare importanţă primeşte rugăciunea comunităţii. Cu credinţă tare mărturiseau, că că dacă doi sau trei se vor aduna şi vor cere în numele lui Dumnezeu, aceasta cu siguranţă vor primi.

Acestea stăteau la baza comunităţilor primare creştineşti. Dar oare mai sunt valabile şi aceste îndemnuri şi în comunitatea din ziua de azi? Fiindcă scopurile sunt şi au rămas tot aceleaşi. Şi noi moartea sa o vestim şi învierea sa o mărturisim, până când nu v-a veni. Atât de simplu ar părea totul. Este îndeajuns doar întâlnirea a doi trei oameni în numele lui Cristos? oare între noi locuieşte Dumnezeu, dacă ne vom aduna în numele lui Cristos? De multe ori aşa se întâmplă ca şi cum nici nu ar fi aşa. Rugăciunile comunităţii nu întotdeauna primesc ascultare. În astfel de momente unde este Dumnezeu?, pentru că dacă ne-am adunat în numele lui Dumnezeu, ar trebui să fim ascultaţi...

Dar întrebarea se poate pune şi invers. Să ne uităm şi noi în jur şi să vedem oare nu este greşeală în comunitatea noastră?, oare nu chiar de aceea nu primim ascultare, pt. Că nu suntem capabili să ne rugăm ca şi membrii ai comunităţii?.

Înainte să dăm un răspuns final întrebării, să privim puţin prima comunitate creştină. Membrii lor nu s-au scandalizat imediat, dacă cineva s-ar fi străduit să-şi îndrepte pe drumul cel pe aproapele său. De ce? . Pentru că ei alcătuiau o comunitate a iubirii. Ştiau să schimbe între ei cuvinte fără să aibe prejudecăţi. În comunitatea lor domnea spiritul frăţesc, familiar. Chiar şi pe cel păcătos îl acceptau ca şi pe fratele lor. Aşa am citit: „dacă fratele ţi-a greşit...”. Celui care a greşit, s-au străduit să-l înţeleagă şi cu o uriaşă răbdare şi dragoste l-au călăuzit spre drumul corect.

Evanghelistul Matei aminteşte că Domnul se bucură mai mult de oiţa care s-a găsit, după ce a fost pierdută, şi o aduce pe umeri acasă. Mai bine se bucură decât celorlalte 99. Tot acelaşi spirit al apostolilor a însufleţit şi comunitatea primilor creştini.

Cunoaştem întâmplarea lui Petru cum fratelui nu de şapte ori trebuie să ierte, ci de 70x7 trebuie să ierte. Credincioşii încă de atunci au reflectat cum şi în ce fel trebuie să caracterizeze comunitatea creştină. Aici nu poate fi vorba despre „lasă că-l învăţăm noi minte!. Între ei nu putea fi vorba de aşa ceva.

Azi unde este acea comunitate, în care membrii se îngrijesc în aşa măsură unii cu alţii?. Chiar şi atunci ne simţim jenaţi, dacă preotul în predica duminicală are curajul să spună despre „unele” greşeli deja publice...Chiar şi atunci ne şifonăm. Oare comunităţii noastre eset tot în regulă?. Nu are lipsuri#. Avem curajul să spunem păcatelor pe nume?.

Poate rugăciunile noastre chiar de aceea nu câştigă îndurare de la Dumnezeu, pt. că şi în liturghia comună doar la noi înşine ne gândim, ne rugăm singuri, fiecare pentru el.

Formarea unei comunităţi în spiritul lui Cristos este misiunea tuturora. Să începem şi aşa vom vedea cum experimentăm sufletul comunităţii şi apropierea de Dumnezeu. Amin.

marți, 30 august 2011

Duminica a 22 a din an (A)

Isus anunţă ucenicilor necesitatea de a merge la Ierusalim ca să pătimească multe şi să fie ucis. Petru nu înţelege această necesitate a suferinţei şi mai ales a morţii, deşi Mântuitorul îi pusese în legătură indisolubilă, cu învierea. Cum spune proverbul: Să nu dai vrabia din mână pe cea de pe gard, aşa şi el: socotea că Isus ar face mai bine să-şi apere viaţa pe care o are, decât să renunţe la dânsa, pentru cea pe care nu o are. Era logic în gândirea sa umană. Dar era necesar ca Petru, sa se lase contopit de iubirea lui Dumnezeu, şi să intre în logica divină a iubirii.

Isus îl dojeneşte cu cea mai mare asprime: Pleacă, satano, că nu cugeţi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor. Prudenţa umană este laşitate în faţa iubirii divine. Prudenţa renunţă; iubirea alege.

Madrid. Întâlnirea mondială a tinerilor catolici. Cu siguranţă mass-media v-a transmis un mesaj torsionat, al acestui ecou mondial. Nu trebuie sa fac altceva decât să mă pun în pielea părinţilor care aveau copii, sau rude la acest eveniment: cereu ca acele conflicte să fie evitate, şi asemenea lui Petru, dacă se poate cu orice preţ să se debaraseze de orice semne distinctive, care dovedeau autenticitatea unui pelerin, la vizita Sf. Părinte Papa Benedikt în Madrin. “Petru, luându-l deoparte a început să protesteze, zicând: Dumnezeu să te ferească, Doamne! Asta nu ţi se va întampla niciodată! Dar Isus întorcîndu-se i-s spus lui Petru: Pleacă de la mine Satano!”

Isus nu renunţă la viaţă şi la fericire prin suferinţă şi moarte, ci alege învierea, alege culmea fericirii, iar în faţa ei suferinţa de câteva ceasuri şi moartea nu contează, învierea este veşnic fericită şi izvor de fericire pentru cei care cred, îşi riscă vremelnicia pentru veşnicie.

Mare mi-a fost mirarea când din gura tinerilor am auzit, cum au ales ca la Madrid, ei vor purta toate ecusoanele, pălariile şi semnele distincte ale unui pelerin, căci fără ele erai doar un simplu protestatar, sau un simplu cetăţean al populaţiei Madridului. Chiar tinerii, care l-au urmat pe Cristos au ales de a nu rămâne ascunşi, ci de a ieşi în stradă cântând, şi strigând: “De ce vă este frică fraţilor, azi chiar putem muri fericiţi, aşa ca şi martirii”

Cristos este calea; ea este îngustă aici, fiindcă tot pământul este îngust faţă de împărăţia cerească, dar el îi invită pe ucenici să-l urmeze şi se vor convinge.

Iar ca dăruirea noastră să nu devină obiect de mândrie, sau de dispreţ faţă de cei care nu ne urmează, trebuie să învăţăm ceva şi din expeirenţa lui Petru. Când Isus l-a pus piatră de temelie a Bisericii, în loc să răspundă alegerii pline de iubire a lui Isus cu alegerea sa plină de recunoştinţă, crede că Isus i-a devenit datornic, pentru că i-a dat răspuns corect la întrebarea despre ce spun oamenii că este el şi prin urmare, ar trebui ca Isus să asculte şi de învăţătura lui de a nu merge la Ierusalim pentru suferinţe şi moarte: Să nu ţi se întâmple ţie acestea! Dojenit atât de aspru, impresionat până în adâncul sufletului că Isus, atât de blând poate să dojenească atât de greu, Petru cade pe gânduri şi meditează profund, ca să afle unde este greşeala pe care a comis-o. Nu va înţelege diferenţa dintre renunţarea pe care el a propus-o lui Isus şi alegerea pe care acesta a făcut-o decât după coborârea Duhului Sfânt, care îl va umple de înţelepciune, înţelegere, ştiinţa celor de mai mare valoare şi de puterea de a alege, asemenea lui Isus, voinţa Tatălui, de a merge şi a predica celor de afară veniţi la sărbătoarea cincizecimi. Isus a voit să aleagă moartea? Nu, el a ales voinţa Tatălui şi implicit toate cele legate de împlinirea ei. Mântuitorul însuşi subliniază această dăruire total liberă. Privind din exterior, am fi înclinaţi să spunem că şi-a impus o moarte violentă; dar în realitate suntem în faţa unui dar al vieţii, făcut cu deplină cunoaştere şi libertate. El dăruieşte din proprie iniţiativă această viaţă pământească, pe care nimeni nu este în măsură să i-o ia (In 10,18). Cu atât mai mult se cuvine ca noi să oferim ceea ce putem pierde, să alegem viaţa pe care cel care ne-a dat-o, Dumnezeu, ne-o poate lua. Să o dăruim, ca să primim în dar, viaţa nouă prin înviere. Acest fel de alegere constituie o cale îngustă, fiindcă sunt foarte puţini acei care o înţeleg şi riscă să meargă pe dânsa.

Cât de mult suferă în zadar cei care renunţă la Dumnezeu, la credinţă şi la viaţa sacramentală, nădăjduind că îşi vor găsi fericirea în cele lumeşti, trecătoare. Suferinţa lor o putem deduce din unele expresii ale unor cunoscuţi atei precum Haine, Voltaire, Lenau şi alţii.

A trăi este a suferi; întreaga lume este un spital imens şi medicul este moartea, zicea Haine cu tristeţe.

Ce este viaţa veşnică, nu ştiu, dar că viaţa pământească este o farsă proastă, o ştiu bine, spunea Voltaire cu mândrie descurajantă.

Cel mai fericit dintre toţi este cel care moare de copil, zicea Lenau cu un dram de deznădejde.

Coppée, renumitul scriitor francez, a căutat în zadar fericirea fără Dumnezeu. Ajungând aproape la disperare, şi-a recăpătat credinţa pe patul de suferinţă şi a mărturisit: Viaţa (fără Dumnezeu) este ca o ceapă, dacă o tai, începi să plângi.

Chopin, mare compozitor, pe patul de moarte, sărutând crucifixul, a spus: Abia acum sunt la izvorul fericirii.

Toţi acei care ştiu să-l aleagă pe Isus, aleg fericirea, viaţa, învierea.

Alegerea învierii este o condamnare la moarte a egoismului şi o înscriere în logica lui Dumnezeu. În fiecare dintre noi este un Petru care protestează la această condamnare la moarte. Chemarea noastră de azi stă în a ne converti la gândirea lui Dumnezeu prin Isus Cristos, el fiind actul suprem al iubirii. Amin.

miercuri, 27 iulie 2011

predica de la Maria Radna, 26 iulie 2011, SF. IOACHIM ŞI ANA, PĂRINŢII SFINTEI FECIOARE MARIA

(6. Situaţia familiei în ziua de azi Ioan Paul al II-lea Familiaris consortio)

...Urmaşii lor, o frumoasă moştenire, datorită părinţilor lor...

Situaţia în care se află azi familia, prezintă diferite aspecte: pentru unii familia este mijlocul mântuirii pe care Cristos îl desăvârşeşte în lume, iar pentru alţii familia este locul de unde îl pot exclude definitiv pe Dumnezeu.

….faptele lor bune nu sunt date uitării….

Pe de o parte se constată necesitatea că trebuie să se dezvolte relaţii între familii pentru ajutor spiritual şi material reciproc, pentru catehizarea propriei familii şi pentru construirea unei societăţi mai drepte. Pe de altă parte, se observă semne de degradare a valorilor fundamentale: teorii şi practici greşite despre independenţa soţilor, unul faţă de altul; dubii grave faţă de raportulrile: părinţi şi copii; greutăţi concrete pe care familia le întâmpină în transmiterea valorilor; numărul crescând al divorţurilor, plaga avorturilor şi recurgerea crescândă la instaurarea unei adevărate mentalităţi anticoncepţionale.

….Popoarele vorbesc despre înţelepciunea lor,iar adunarea le aduce laudă….

La baza acestora stă adesea o idee coruptă a sensului şi experienţei libertăţii, concepută nu ca o realizare a planului lui Dumnezeu despre căsătorie şi familie, ci ca o afirmare, nu rareori împotriva altora, pentru slujirea bunăstarii egoiste.

Merită atenţia noastră familiile în care domneşte umilinţa, căci în familiile sărace Dumnezeu în mod deosebit alege pe cei cu inima curată, spre a făuri lucruri demne şi temeinice. Faptul că în ţările din lumea a treia, familiilor le lipsesc fie mijloacele fundamentale de viaţă, cum sunt hrana, munca, locuinţa, medicamentele sau chiar libertăţile cele mai elementare. În ţările mai bogate, în schimb, bunăstarea excesivă, paradoxal unită cu o oarecare îngrijorare şi nesiguranţă pentru viitor, toate acestea le iau soţilor generozitatea. În felul acesta viaţa este concepută nu ca o binecuvântare, ci ca un pericol de care omul trebuie să se apere. Situaţia istorică în care trăieşte familia se prezintă, deci, ca un amestec de lumini şi umbre.

….să-i lăudăm,pe cei care sunt strămoşii noştri.oameni vrednici; bunicii lui Cristos…

Cine nu are bătrâni, să-şi cumpere. Acest proverb bătrânesc să ne întărească respectul faţă de ei. Educaţia în familie, alături de bunici, străbunici, pentru iubirea bazată pe credinţă, poate să ajute la dobândirea capacităţii de a auzi şi a vedea clar «semnele timpurilor», care sunt expresii istorice de netăgăduit ale realităţii familiei de azi.

În felul acesta vom şti să preţuim şi să lăudăm pe sfinţii noştri, iar istoria ne va învăţa spre un progres către mai bine; mai mult, vom învăţa că istoria nu este o luptă între libertăţi care se lovesc între ele, un conflict între două generaţii: între generaţia care-l iubeşte pe Dumnezeu, dar se dispreţuieşte pe sine şi între generaţia care se iubeşte pe sine însăşi, dar este împinsă până la dispreţul de Dumnezeu.

Protectoarea tuturor familiilor, Sfântă Fecioară Marie, Te rugăm azi la picioarele sanctuarului tău Sfânt de la Maria Radna, sanctuar la care ne-am adunat cu toţii, primeşte umila noastră rugăciune pentru sfinţirea tuturor Familiilor. Amin.

Dum. a 17-a din an A. (Tm II, 2011 jul 24)

Şirul asemănărilor în parabole despre împărăţia lui Dumnezeu, se continuă şi astăzi.

Tema centrală nu poate să nu fie împărăţia Domnului. Fapt care minunează urechea auditoriului este imensurabila bucurie ce tratează acest subiect divin şi modul în care o face. Împărăţia însăşi este nelimitată în bogăţii şi comori ascunse, daruri minunate pentru cei care într-adevăr îl caută pe Dumnezeu, din tot sufletul lor.

Încă din cele mai vechi timpuri omul este însetat de Dumnezeu. Mărturie stă Sfânta Scriptură cu cărţile Sale Sfinte, căci altfel nu putem să le numim, dar şi toate profeţiile Vechiului Testament. Cunoştem existenţa Poporului ales de Dumnezeu, care cu drag ar fi rămas rob patimilor sale în Egipt, dar din adâncul inimii sale nutrea spre Dreptatea Divină, şi nu mai putea accepta subjugarea la care a fost supus. Astfel Decalogul, Legea Divină înscrisă pe Tablele de piatră, a reprezentat noul cod înscris nu numai cu litere pe piatră, ci şi cu sânge în inimile tuturora. Locul Sfânt în care se păstrau aceste legi era cortul, pe care Poporul ales îl muta din loc în loc pentru ca după găsirea pământului făgăduit, să-l aştepte pe cel promis, născut din neamul lui David.

Prima lectură citită din cartea Regilor, reprezintă rugăciunea lui Solomon, fiul lui David, către Dumnezeu. Fiul lui David avea să ducă la bun sfârşit planurile tatălui său de-a construi Templul sfânt şi de a conduce Poporul Sfânt cu înţelepciunea lui Dumnezeu. Toate acestea nu erau o misiune deloc uşoară pentru un tânăr, fără experienţă aşa ca Solomon. Darul pe care l-a primit de la tatăl său a fost frica de Dumnezeu şi credinţa în Dumnezeu. Iar aşa cum mărturiseşe şi Psalmistul „Ffrica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii.” În legătura credinţei faţă de Dumenezeu, aşa cum mărturiseşte şi prima lectură, Regel Solomon aflat la încput de drum, cere toate acestea în rugăciune. Căci cum altfel ne putem adresa lui Dumnezeu, decât numai în rugăciune. Chiar dacă Dumnezue este perfecţiunea însăsi, lui Dumnezeu nu-i scriem scrisori ca lui Moş Crăciun, nici nu-L putem telefona, iar în nici-u caz nu putem intra cu El pe Skype, chiar dacă întreaga noastră tehnică ni s-ar părea atăt de avansată, iar pe Dumnezeu ni l-am închipui mult superior, sau mult inferior acestor mijloace limitate, material vorbind. Nu Dumnezeu prin intermediul rugăciunii se lasă găsit, prin intermediul umilinnţei, al smereniei şi nici-odată Dumnezeu nu caută să complice lucrurile. Omul este acela căruia îi devine ideal de viaţă acest ţel: mereu într-atât complică toate, ca în cele din urmă pentru a descurca ceea ce el singur nu mai reuşeşte a descurca, observă simplitatea lui Dumneezeu, şi-o imploră în genunchi, în rugăciune.

În aceasta constă mistreul lui Dumneezeu: Dumnezeu cunoaşte sfârşitul drumului nostru şi ţelul l-a care vom ajunge, dar celui care i-a dat această putere de decizie asupra tuturor acestor hotărâri este însăşi fiinţa liberă umană, ceea ce va suporta şi consecinţele tuturor acestor decizii-OMUL. Căci scrie Sf. Apostol Paul în Scrisoarea către Romani 8,28-30 Pe cei pe care i-a predestinat să aibă această asemănare

i-a şi chemat; pe cei pe care i-a chemat i-a şi îndreptăţit; pe cei pe care i-a îndreptăţit i-a şi condus la mărirea sa.

Nici Evanghelia de azi nu transmite un mesaj mai prejos decât aceste taine, mistere, în faţa cărora omul rămâne mut, ori surd aşa cum amintea Domnul Cristos în Duminica trecută, ori în Evanghelia de Joi: Cine are urechi să audă!”. Celui care are i se va mai da şi-i va prisosi,dar celui care nu are şi ceea ce are i se va lua.13 De aceea le vorbesc în parabole, pentru că, deşi văd, nu văd,pentru că, deşi aud, nu aud şi nu înţeleg.14 Astfel se împlineşte în ei profeţia lui Isaia care zice:«Cu urechile veţi auzi, dar nu veţi înţelege;cu ochii veţi privi, dar nu veţi vedea.15 Acest popor şi-a împietrit inima, şi-a astupat urechile şi şi-a acoperit ochii, pentru ca ochii lor să nu vadă,urechile lor să nu audă şi inima lor să nu înţeleagă, ca nu cumva să se convertească şi eu să-i vindec».16 Dar fericiţi sunteţi voi,

căci ochii voştri văd şi urechile voastre aud.17 Căci vă spun adevărul:

mulţi profeţi şi drepţi au dorit să vadă ceea ce vedeţi voi şi n-au văzut,

şi să audă ce auziţi voi şi n-au auzit.

Comoara căutată şi găsită în ogor,ca apoi să fie ascunsă doar pentru un anumit timp. Negustor ce caută mărgăritarul de mare preţ, va vinde tot ce are numai pentru a cumpăra din măinile celor care nu ştiu să preţuiască împărăţia lui Dumnezeu despre care vorbeşte Domnul. Pescarul iscusit care în truda sa ştie că trebuie să trudească mult pentru a rămâne cu peşte de calitate; acesta cunoaşte în mod deosebit care este diferenţa dintre peştii cei buni şi peştii cei răi.

Evanghelia de azi ne propune să deschidem ochii, dar mai ales inima în faţa misterelor lui Dumnezeu. Să descoperim valoarea inestimabilă a Impărăţiei Sale, şi truda perpetuă de a căuta adevărata comoară, care nu se confundă cu banii, puterea, succesul, renumele, cariera, munca, maşina luxoasă, casa frumoasă.etc. Evangelia de azi ne propune să căutăm mărgăritarul de mare preţ. Acesta este Cuvântul lui Dumnezeu; iar Cristos mustră pe cei care totuşi au găsit acest mărgăritar, de a nu-l da la porci, căci aceştia nu ştiu a preţui valoarea incontestabilă. Dorim a-I converti pe cei de lângă noi, a le dezpietri inima tare ca piatra! Să cădem în genunchi, în rugăciune , ca şi regale Solomon. Căci rugăciunea este cea mai mare putere de pe pământ. Evanghelia de azi ne învaţă ceea ce însăşi Cristos le-a încredinţat Apostolilor: “mergeţi în toată lumea şi predicaţi Evanghelia! De azi Petre vei fi pescar de oameni!” Să nu ne mai consolăm cu idea că eu oricum sunt un peşte rău, ce oricum voi fi aruncat înapoi în mare. NU. Fraţi creştini! Nicidecum să nu confundăm pescarul cu ceea ce pescuieşte! Căci omul nu este peşte. Omul este creeat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, înzestrat cu voinţă liberă, raţiune trup muritor, şi suflet nemuritor. Aici este marele mister: mereu suntem chemaţi spre împărăşia lui Dumnezeu; decizia ultimă este a omului.

Să-I cerem azi, acum în rugăciune, nu cele materiale: comori şi nestemate, ci să-I cerem Tatălui Nostru din Ceruri, Dumnezeu, ca să vină împărăţia Sa, să ne primească în Împărăţia Sa. Să-I cerem ca să înţelegem adevărata valoare ce se află în cuvântul Său: Evanghelia, să-I cerem să auzim cu adevărat, iar auzind să credem, şi crezând să trăim, să înfăptuim ceea ce credem. Amin.

Dum. A 16-a de peste an (A) Timisoara Fabric II 17 jul.2011

Rugăciunea de cerere, în viaţa noastră religioasă, din păcate, ia spaţiul altor tipuri de rugăciune, care ar trebui practicate: laude, binecuvântare, mulţumire, adoraţie, oferire, contemplaţie.

Fapt este că avem atât de multe lucruri de cerut. Necesităţile sunt nenumărate. În afara celor obişnuite, sunt şi cele neprevăzute, incidentele neplăcute care nu pot fi puse la socoteală în mod preventiv nenorocirile, întâmplările. De la mântuire, trecând prin problemele economice şi familiare, lista „harurilor” pentru care batem la uşa Domnului se măreşte în fiecare zi mai mult.

Şi nu totdeauna El este aşa de prompt în a asculta aşa cum este de bănuit, din care rezultă mereu mai multe inclinaţii care ne obligă, în ciuda noastră, să le solicităm.

Şi Apostolul Paul ne aruncă în faţă că „nici nu ştim ce să cerem”.

Probabil, când scria creştinilor din Roma, nu erau încă practicate anumite forme devoţionale, şi credincioşii nu descoperiseră încă locurile adaptate, modalităţile potrivite şi oficiile competente pentru a prezenta cererile.

Este de ajuns să ascultăm, astăzi, anumite „rugăciuni comune”. Complete, insistente, definitive, prevăzute cu o documentaţie minuţioasă, chiar puţin presupuse, nu arareori indiscrete, excesive în privinţa tonului, aş îndrăzni să spun chiar obraznice. Totul este specificat în chip amănunţit. Deoarece lucrurile stau aşa şi aşa, din moment ce, şi pentru că unica soluţie, este aceea: Dumnezeu este obligat să ne asculte fiind atent la informaţiile şi cunoştinţele noastre.

În fond, îi uşurăm sarcina. Formularul deja l-am completat noi, în toate părţile sale, fără a lăsa nimic de o parte. El are de pus numai semnătura şi ştampila: „se aprobă”.

Necazul este că „nu ştim ce trebuie să cerem”.

Fără Duhul Sfânt, care se roagă în noi „cu gemete negrăite”, rugăciunile noastre nu vor ajunge niciodată la Tatăl. Mai mult, şi mai radical, rugăciunea ar fi imposibilă.

Mai ales, rugăciunea noastră nu reuşeşte totdeauna să dea cont de necesităţile noastre adevărate. Nu observăm lucrurile esenţiale care ne lipsesc.

În faţa unui obstacol, o dificultate, o piedică oarecare, de obicei cerem ca Dumnezeu să aibă grijă, să pregătească terenul, luând din el acele realităţi neplăcute. Noi ne dăm seama că, dimpotrivă, „este potrivit să cerem” ca Domnul să ne dea curaj, inteligenţă, fantezie pentru a înfrunta acea situaţie. Ne face să înţelegem că soluţia depinde de noi.

În sfârşit. Sarcina Duhului nu este aceea de a „sprijini” cererile noastre, să ne asigure o rezolvare favorabilă, şi în scurt timp. Nu. Duhul trebuie să „inspire” rugăciunea noastră, cererile noastre, nu a le face pur şi simplu proprii, să le recomande cu autoritate.

Noi trebuie să intrăm în perspectiva Duhului, nu invers.

Cred că echivocul multor implicări ale Spiritului, chiar în ocazii solemne, este chiar acesta: am vrea ca Spiritul să se mulţumească, să asculte de sugestiile noastre, să ajute perspectivele noastre, în loc ca noi să ne încredem, să ne abandonăm total la „gemetele sale negrăite” şi la jocul său imprevizibil.

Invocăm Spiritul Sfant ca să ne ducă acolo unde am stabilit noi să mergem, să se manifeste liber… după alegerile pe care le-am făcut noi deja şi prin care am folosit din belşug toate mijloacele .

În sfârşit, când este vorba de rugăciune, este necesar să ne retragem de o parte şi să-i dăm glas Duhului, rezistând ispitei de a-l sufoca cu cererile noastre insistente sau cu oarecare corectare.

Dar al cui este acel ogor? Poziţiile noastre sunt date peste cap mai ales de evanghelie. „În timp ce toţi dormeau…” Astăzi neghina este răspândită cu mâini pline sub ochii tuturor. Răul este expus, publicat, exaltat la lumina soarelui.

„De unde vine neghina?…” Şi dacă ar veni de la noi? Dacă şi noi am contribuit la producerea ei? De ce, când vorbim despre rău, şi vrem să verificăm cauzele lui, ne punem mereu în afara lui, ca şi cum n-am intra, n-ar fi şi aportul nostru decât neglijabil, nu am fi cel puţin un pic responsabili de apăsarea lui şi difuzarea lui în lume?

Şi poate este cazul şi de a ne întreba: „De unde vine sămânţa cea bună?”

Probabil Domnul ne lasă să intuim că „sămânţa bună” răsare pe ogoare nebănuite, este opera unor indivizi pe care nu-i prea luăm în consideraţie.

- Vrei să mergem să culegem neghina?

- Nu.

Interzicerea stăpânului, totuşi, nu înseamnă că nu trebuie să condamnăm răul, să numim păcatul păcat. „Nu”-ul hotărât nu înseamnă că trebuie să stăm să privim, resemnaţi, umiliţi, neputincioşi. Nu ne revine nouă să stârpim neghina – operaţie pe care am face-o cu plăcere – Totuşi este permis, este obligatoriu, de a căuta să o smulgem în unicul chip eficace: angajându-ne, personal, să semănăm în răbdare şi să cultivăm cu pasiune tot binele posibil.

La sfârşitul lumii, Fiul omului va trimite pe îngerii săi, care vor aduna din împărţia sa toate scandalurile…” Neghina, deci, a fost semănată după. Este născută în interiorul Împărăţiei. Deci în casa noastră, nu numai în ogorul adversarului, există scandaluri, şi vor rămâne până la sfârşitul lumii. Vor fi mult mai multe decât ne asteptam? Ar fi inutil de a face previziuni în această privinţă.

Sunt uimitoare, în această privinţă, expresiile din cartea Înţelepciunii, pe care ni le propune a doua lectură de astăzi:

„Tu, stăpânul puterii, judeci cu blândeţe;

ne guvernezi cu multă indulgenţă…

Cu un astfel de mod de a acţiona l-ai învăţat pe poporul tău

Că cel drept trebuie să iubească pe oameni;

În plus ai făcut pe fii tăi plini de speranţă dulce”

Putem să dăm la toate acestea un nume deosebit: îngăduinţă. Nu trebuie confundată, cu răul. Cine este, în practică, persoana „indulgentă”? Putem să spunem: este cineva care are o respiraţie lungă, respiraţie lentă şi profundă. Decis, are mereu prezente ţinta şi obiectivele, dar nu este grăbit, nu se lasă dominat de nerăbdare, amână nerăbdarea. Ştie să aştepte, alege timpuri lungi, caută să înţeleagă. Suportă cu seninătate contrastele, opoziţiile, chiar şi persecuţiile. Este sigur că Dumnezeu, chiar şi atunci când tace, are mereu ultimul cuvânt. De aceea trăieşte în pace, chiar şi în timpul furtunii dezlănţuite. Nu adoptă tonuri apocaliptice, nici chiar în momentele dificile. Face, zi de zi, un pic de curăţenie în casa proprie, fără a simţi trebuinţa de a merge să măsoare murdăria altuia.

sâmbătă, 7 mai 2011

Duminica a 2-a după Paşte (01 Mai 2011 Beatificarea lui Papa Ioan Paul al II-lea)

Pontificatul lui Ioan Paul al II-lea a fost un semn clar şi elocvent, nu numai pentru catolici, ci şi pentru opinia publică mondială, pentru oameni de orice culoare şi crez. Reacţia lumii la stilul lui de viaţă, la dezvoltarea misiunii sale apostolice, la modul în care a suportat suferinţele sale, la decizia de a duce înainte ministeriul său petrin până la sfârşit aşa cum voia Providenţa divină şi în sfârşit reacţia la moartea lui, popularitatea aclamaţiei "Sfânt imediat!" pe care cineva a propus-o în ziua înmormântării lui: toate acestea au baze solide în experienţa de a fi întâlnit persoana care era papa. Credincioşii au simţit, au experimentat că era "un om al lui Dumnezeu", care vedea într-adevăr paşii concreţi şi mecanismele lumii contemporane "în Dumnezeu", în perspectiva divină, cu ochii unui mistic care priveşte numai la Dumnezeu. Era în mod clar un om al rugăciunii, până acolo încât din dinamismul unirii lui personale cu Dumnezeu, din ascultarea constantă a ceea ce Dumnezeu vrea să spună într-o situaţie concretă a derivat toată "activitatea papei Ioan Paul al II-lea". Cine era mai aproape de el a putut să verifice că înainte de a-i întâlnii pe oaspeţii săi, şefi de stat, înalţi reprezentanţi ai Bisericii sau simpli cetăţeni, Ioan Paul al II-lea se reculegea în rugăciune după intenţiile oaspeţilor şi a întâlnirii care urma să aibă loc.

"Totus tuus", încrederea în Maria Mama lui Dumnezeu

Viaţa lui Ioan Paul al II-lea a fost în totalitate dedicată slujirii Domnului, prin mijlocirea Mamei. Motoul său era "Totus tuus", pentru binele Bisericii şi pentru cel al omului care este pe calea Bisericii (Redemptor hominis, nr. 14). Aceasta este "raison d"ętre" a călătoriilor apostolice internaţionale, a întâlnirilor zilnice cu oamenii, cu responsabilii comunităţilor ecleziale, cu cardinalii şi episcopii, cu şefii celorlalte Biserici şi ai comunităţilor creştine, şefii celorlalte religii şi laicii. În acelaşi mod, acest lucru este adevărat pentru documentele scrise ale papei şi relaţiile diplomatice ale Sfântului Scaun cu statele şi organizaţiile internaţionale.

Războiul din Irak şi "ofensiva de pace"

Uneori, ca în cazul eforturilor pentru a evita războiul dintre Statele Unite şi Irak, există o adevărată "ofensivă de pace", nu numai pentru a salva vieţi umane, ci şi pentru a pune o stavilă creşterii urii şi a ideilor fără sens despre ciocnirile de civilizaţii, sau despre noul fenomen al terorismului la scară mondială. Avem deci discursul pentru noul an adresat Corpului diplomatic acreditat pe lângă Sfântul Scaun şi neuitata lună februarie 2002, cu seria de întâlniri ale papei cu diplomaţi de "prima categorie":

"Tocmai acesta era unul din lucrurile pe care le îndrăgea mai mult Ioan Paul al II-lea: să facă să se înţeleagă cu claritate că privim la Cristos care vine; deci că acela care a venit este mult mai mult şi cel care vine, şi că în această perspectivă noi trăim credinţa îndreptaţi spre viitor. Din asta face parte faptul că apoi suntem cu adevărat capabili să reprezentăm mesajul credinţei din nou din perspectiva lui Cristos care vine" (Benedict al XVI-lea, "Lumina lumii").

Jubileul anului 2000 ne aminteşte de Ţara Sfântă, ţara lui Isus, şi de Roma, locul apostolatului succesorului lui Petru, legătura autenticităţii mesajului şi a unităţii comunităţii ecleziale. Acest mesaj a fost reformulat în scrisorile apostolice Tertio millennio adveniente şi Novo millennio ineunte. Însă pentru papa, ceea ce conta mai mult era mulţumirea personală şi cea a întregii Biserici adusă Domnului nostru Isus şi întâlnirea în credinţă cu Acela care a iubit până la sfârşit, care ne-a mântuit şi rămâne un semn aşa de necesar într-o lume care este tot mai surdă şi caută să organizeze viaţa sa ca şi cum Dumnezeu nu ar exista, rătăcind astfel fără identitate şi fără semnificaţie.

Atenţia faţă de tineri şi semnificaţia Zilelor Mondiale ale Tineretului

Ioan Paul al II-lea era obişnuit să evalueze rezultatele călătoriilor apostolice internaţionale împreună cu colaboratorii săi, pentru a înţelege ce a fost bine şi a vedea schimbările care trebuie efectuate în călătoriile următoare. După călătoria în Polonia din anul 1991, Papa a observat că în timpul Liturghiei la Varşovia, în zonele mai îndepărtate, tinerii plecau şi veneau, beau bere sau Coca-cola şi se întorceau. "Nu era, a spus el, ca în călătoriile precedente, a fost o schimbare de mentalitate în societate. Nu foloseşte a păstra «primele locuri". VIP-urile sunt mereu aşezate în acelaşi mod, dar «marginile" sunt importante şi merită atenţia noastră". Trebuie notat că papa nu folosea cuvântul "mulţime": mereu a văzut şi a dat atenţie "oamenilor".

Cu crearea Zilelor Mondiale ale Tineretului, papa a dat sprijinul său diferitelor forme de activitate a laicilor în viaţa şi în misiunea Bisericii. Generaţia de la sfârşitul anilor Şaizeci, cu particularităţile sale, a venit şi a plecat. Între timp a venit o nouă generaţie, cu noi probleme. Şi cea succesivă, mai pragmatică, îmbătrâneşte. Astăzi trebuie să ne întrebăm: "Cum să ajungem la o lume care se ameninţă pe ea însăşi şi în care progresul devine un pericol? Oare nu trebuie din nou să încercăm să reîncepem de la Dumnezeu?"

Simplitatea rugăciunii lui Ioan Paul al II-lea

Ioan Paul al II-lea ştia bine că experimentăm un moment istoric foarte complicat, (...) Timpurile, în care trăim, sunt în mod inexprimabil dificile şi neliniştite. Dificilă şi tensionată a devenit şi calea Bisericii, dovadă caracteristică a acestor timpuri, atât pentru credincioşi, cât şi pentru păstori.

"Atentatul, la 13.V.1981, într-un fel a confirmat exactitatea cuvintelor scrise mai sus; Cu atât mai profund simt că sunt total în mâinile lui Dumnezeu - şi rămân încontinuu la dispoziţia Domnului meu, încredinţându-mă lui în Neprihănita sa Mamă (Totus tuus)".

De la începutul pontificatului său, în anul 1978, Ioan Paul al II-lea a vorbit des în omiliile sale despre milostivirea lui Dumnezeu. Aceasta a devenit tema celei de-a doua enciclice, Dives in misericordia, în anul 1980. Era conştient de faptul că moderna cultură şi limbajul ei nu au un loc pentru milostivire, tratând-o ca pe ceva straniu; încearcă să înscrie totul în categoriile dreptăţii şi legii, dar asta nu e suficient, pentru că nu este realitatea lui Dumnezeu.

(...). Câtă nevoie de milostivirea lui Dumnezeu are lumea de astăzi! În toate continentele, din adâncul suferinţei umane, pare să se înalţe invocarea milostivirii. Acolo unde domină ura şi setea de răzbunare, acolo unde războiul aduce durerea şi moartea nevinovaţilor este nevoie de harul milostivirii pentru a potoli minţile şi inimile şi a face să apară pacea. Acolo unde dispare respectul faţă de viaţa şi demnitatea omului, este nevoie de iubirea milostivă a lui Dumnezeu, la lumina căreia se manifestă valoarea inexprimabilă a oricărei fiinţe umane. Este nevoie de milostivire pentru a face în aşa fel încât orice nedreptate în lume să-şi aibă sfârşitul ei în strălucirea adevărului. De aceea astăzi, în acest Sanctuar, vreau în mod solemn să încredinţez lumea Milostivirii Divine.

(După Zenit, 15 ianuarie 2011)

Floriile A

Aceasta este ultima profeţie a suferinţei: evenimentele cuprinse in Evanghelia lui Matei oferă credincioşilor înainte de toate o realitate nemiloasa.
soarta lui Hristos, este aleasa de Tatăl, dar acest lucru nu elimina nici reduce responsabilitatea trădătoare a lui Iuda. Evanghelistul trebuie să ii protejate împotriva tuturor de delesatorii credintei, de asemenea este posibil, ca puternic sa ublinieze păcatul lui Iuda. Greu să formulezi si în cuvinte ("ar fi fost mai bine pentru omul acela , dacă nu s/ar fi născut "), Traditia populara a vazut in aceasta tradare pustiirea tradatorului. Evident, însă, că această concluzie este incorectă, deoarece ar fi fost cauzate avertismente strict pastorale, care nu este în primul rând teologice.

Cei care au beneficiat de sărbătoarea Paştelui evreiesc, nu doar părinţii au dispus concret de eliberare, ci si chiar noi insine. Invitatia nu se refera doar la optionalul "Luati si mancati” , ci se înţelege "Face.ti asta, in amintirea mea, deci a ne hrani cu trupul lui Cristos" (cf. Lc 22:19). La amintirea evreilor trecerea prin Marea rosie, doar capul de familie avea ingaduinta de a spune:„Aceasta este pâinea de amărăciune, pe care părinţii noştri au mâncat-o în Egipt". Isus este pâinea simbolica e imagine propriul corp oferit in ceruri, la care se adauga Luca, si o face intr-un mod apt de a "spune" care se frange pentru voi! (22:19). Mielul de pasti ucis acum cu prilejul acestei cine, Cristos a amintit de propria sa moarte.(2.12 şi 24. V), caci insasi cuvantul „trup” se leaga strans de adevarata jertfa. Isus nu este în esenţă întreg, dar, ofera pâinea frântă, şi simbolizează trupul său, în curând pentru a-l da pentru toată lumea. Prin urmare, la fel si sangele este ritualic prezentat separat. Astfel pâinea simbolizează trupul oferit pentru momenire,de care ca fiii care- nu doresc să se indeparteze departe de voinţa Tatălui. De aceea hrana sprituala reprezinta a ne asuma si a fi o parte din noi cauza pentru care a murit, adica la a ne jertfi viata noastra in acelasi mod ca si Cristos, pentru binele multora.

pr.hiticas macedon

duminica a IV-a din postul Pastelui A

Cristos este radical. Şi orice ucenic al lui Isus trebuie să fie radical. Radical vine din latinescul "radix, radicis" care înseamnă rădăcină. Radical nu în sensul politic al cuvântului. În politică radical înseamnă extremist, fanatic, fundamentalist. Paradoxal, partidele politice devin extremiste tocmai fiindcă nu au rădăcini în profunzime şi, rămânând la suprafaţă, se extind până la extreme, fie la dreapta, fie la stânga.

Isus este radical în sensul că merge la rădăcina păcatului şi vrea să o extirpeze. Crima se naşte în inima omului. Rădăcina e ura. Dacă din inimile oamenilor ar dispărea orice sentiment de ură, ar dispărea orice crimă în lume şi fiindcă crima se naşte în inima omului, Apostolul Ioan spune: "Cine urăşte pe fratele său este ucigaş".

Şi fiindcă Dumnezeu este iubire, iar Satana este ură, pentru acelaşi apostol Ioan, deosebirea dintre fiii lui Dumnezeu şi fiii Satanei este extrem de uşor de făcut: cei care iubesc îl au pe Dumnezeu de tată; cei care urăsc îl au pe Satana de tată. Comentând aceste cuvinte ale Sfântului Ioan, Sfântul Augustin scria: "Sola dilectio discernit filios Dei a filiis diaboli. Baptizentur omnes, signent se omnes signo crucis, intrent omnes ecclesiam, content omnes Alleluia, non discernuntur filii Dei et filii diaboli, nisi charitate".

(Numai iubirea îi deosebeşte pe fiii lui Dumnezeu de fiii diavolului. N-au decât să se boteze toţi, n-au decât să facă toţi semnul crucii, n-au decât să intre toţi în biserică, să cânte Aleluia, dar numai iubirea îi deosebeşte pe fiii lui Dumnezeu de fiii diavolului).

Aici este distincţia dintre Isus şi Satana ,,Isus ii iubea pe Marta, pe sora ei Maria şi pe Lazăr,,. Exprimându-se puţin diferit, acelaşi lucru îl spune Sfântul Grigore cel Mare: "Si Dei vocantur filii qui pacem faciunt, procul dubio Satanae sunt filii qui facem confundunt".

(Dacă făcătorii de pace fiii lui Dumnezeu se vor chema, fără îndoială, cei care distrug pacea fiii Satanei se vor chema).

Iubirea aceasta pe care o cere Isus nu ţine de sentiment, ci de voinţă. Sentimentele nu depind de noi. Când treci pe lângă o murdărie, nu eşti tu vinovat de mirosul urât care îţi loveşte nările. Şi nu poţi face ca murdăria să miroase a parfum. Singurul lucru pe care îl poţi face este să nu stai cu nasul deasupra murdăriei, ci să te îndepărtezi, să o ocoleşti. ,, Doamne, miroase dej, căci e mort de patru zile!,, La fel, când cineva te-a insultat, te-a brutalizat, te-a calomniat, ţi-a făcut un rău, o nedreptate, nu eşti responsabil şi nici vinovat de sentimentele care se nasc spontan în inima ta: durere, mâhnire, umilire, indispoziţie. ,,Marta i-a zis lui Isus: Doamne dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit!,, Acestea, fără voia ta, le poţi simţi zile, luni, ani, fără să le poţi uita. Şi sunt răni săpate în inimă care nu se închid decât în mormânt. ,,,, Mormântul ear o grotă, la intrarea căreia ear aşezată o piatră,,. A iubi înseamnă a nu mocni în inimă, a nu nutri în mod voit asemenea sentimente, a nu le lăsa să degenereze în sentimente de ură, de răzbunare. Legea naturii e aceasta: reacţia la insultă este mânia, ura, răzbunarea, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Împărăţia cerurilor se cucereşte prin violenţă. Isus ne cere violenţă asupra firii noastre omeneşti decăzute şi rebele: ,,Isus i-a răspuns fratele tău va invia!, Ştiu că va invia, la inviere la ziua de apoi! Eu sunt ănvierea şi viaţa, cine crede în mine, chiar dacă moare, va trăi! Şi oricine trăieşte şi crede ăn mine, nu va muri în veci. Crezi tu aceasta!!! Da Doamne, eu cred!,, Să nu urmăm pornirile naturale care cer răzbunare, ci să mergem împotriva lor; nu numai să nu ne răzbunăm, dar să facem bine celor care ne urăsc. E greu, e imposibil, e peste puterile omeneşti. Dar e posibil când intervine harul lui Dumnezeu. Împreună cu harul lui Dumnezeu sunt necesare însă eforturi îndelungate şi uneori eroice de stăpânire de sine: de stăpânire a nervozităţii, a mâniei, a dorinţei de răzbunare. ,,lui Isus i-au dat lacrimile!,,

Cel care se lasă stăpânit de ură, de mânie, de răzbunare, nu-i face atât rău celui pe care îl urăşte, cât mai ales sieşi îşi face rău. Scrie Sfântul Augustin: "Nici un duşman, oricât ar fi el de turbat, nu-ţi poate dăuna atât cât îţi dăunezi tu singur, dacă îl urăşti. El îţi poate distruge gospodăria de la ţară sau casa, îţi poate omorâ vitele, servitorul, servitoarea, fiica sau soţia, sau, cel mult, dacă poate, îţi ucide trupul, dar nu poate provoca sufletului tău paguba pe care i-o poţi provoca tu singur". Continuă Sfântul Augustin: "Dacă ai şti că în casa ta se află un şarpe sau o insectă otrăvitoare, oare nu ai depune toate strădaniile ca să izgoneşti din casa ta o asemenea insectă? Ura şi duşmănia nu sunt altceva decât şerpi şi scorpioni otrăvitori. Şi nu vrei să faci curat în inima ta, care este templul lui Dumnezeu?"

cap. al XIII-lea din Prima Scrisoare a Sfântului Pavel către Corinteni. De ai cunoaşte toate limbile pământului, dacă nu ai dragoste, nu eşti nimic. De ai avea toată ştiinţa şi toate doctoratele, şi toate gradele academice, şi toate titlurile bisericeşti şi lumeşti, dacă nu ai dragoste nu eşti nimic. Dar cum? Poţi să faci fapte de iubire, să dai pomană, şi să nu ai iubire? Da. E ceea ce explică genial în timpurile moderne teologul rus V. Soloviov, vorbind de Anticristul caritativ care face faptele carităţii, ale iubirii, dar nu are substanţa iubirii, adică pe Dumnezeu, care este iubire.

Şi dacă se merge cu asceza până acolo încât ţi-ai arde trupul de viu, dacă nu ai dragoste, nu eşti nimic. Fără dragoste eşti doar o aramă sunătoare, un chimval zăngănitor. Dumnezeu este iubire, Isus a zis: Eu sunt învierea şi viaţa, cine crede în mine chiar dacă moare va trăi.

Predica pentru calea crucii 11 apr.2011, tema centrala “Cred in Biserica (...) Apostolica” millennium aniversare 110 ani.

Întreaga Biserică este apostolică şi ne cheamă pe toţi a-l mărturisi pe Cristos.

"«Deoarece Cristos, cel trimis de Tatăl, este izvorul şi originea întregului apostolat al Bisericii», este evident că rodnicia apostolatului celor hirotoniţi cât şi al laicilor, depinde de unirea lor vitală cu Cristos. În funcţie de vocaţii, de exigenţele timpurilor, de diferitele daruri ale Duhului Sfânt, apostolatul ia formele cele mai diferite. Dar întotdeauna iubirea dobândită mai ales din Euharistie, «este sufletul întregului apostolat»" (CBC 864).

Deoarece, toţi credincioşii creştini sunt destinaţi de Dumnezeu la apostolat, în virtutea botezului şi a mirului, laicii au obligaţia generală şi se bucură de dreptul de a lucra cu râvnă, fie individual, fie în asociaţii, ca mesajul divin al mântuirii să fie cunoscut şi primit de toţi oamenii din întreaga lume. Această obligaţie devine şi mai urgentă în acele circumstanţe în care oamenii nu pot să asculte Evanghelia şi să-l cunoască pe Cristos decât prin intermediul laicilor. Cei care trăiesc starea de căsătorie, după propria vocaţie, au datoria specială de a depune tot efortul, prin căsătorie şi familie, la zidirea poporului lui Dumnezeu. Laicii, ca să poată să trăiască după învăţătura creştină, să o răspândească şi, dacă este necesar, să o apere, şi, ca să poată să participe la activitatea apostolică, au obligaţia şi se bucură de dreptul de a dobândi cunoaşterea acestei învăţături, adaptată capacităţii şi condiţiei fiecăruia (cf. CDC, can. 225-229).

Apostolatul izvorăşte din fiecare fiinţă, persoană creată de Dumnezeu, care duce o viată creştină şi demnă de imitat de către celălalt cu care vine în contact. "Şi noi am văzut şi mărturisim că Tatăl a trimis pe Fiul ca să fie mântuitorul lumii"(In 4,14). Pentru aceasta a chemat Dumnezeu pe fiecare în parte şi i-a dat o misiune. "Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi crezi în inima ta că Dumnezeu l-a înviat dintre cei morţi, vei fi mântuit" (Rom 10,9). Aceste versete ar trebui să încurajeze tot mai mulţi creştini la misiunea de apostolat, pentru că aceste cuvinte divine, poartă sămânţa apostolatului individual. Înainte de a începe un apostolat individual, persoana ca atare trebuie să ştie concret care îi este misiunea sa pe pământ, viaţa particulară pe care şi-a ales-o. Conştientizând la misiunea sa şi la viaţa sa proprie, fie că este cleric sau laic, să fie dispus, în calitate de creştin autentic, să-şi îndeplinească misiunea sa nobilă, având ca model pe Cristos. Importanţa necesităţii apostolatului reiese nu atât din faptul că Isus ne promite o recompensă în cer, ci şi din aceea că noi avem obligaţia să răspundem la cererea divină, parcă şi mai mult "disperată" în timpurile noastre, de a aduce pacea în inimile oamenilor, în familii, în întreaga societate.

4. 2. Importanţa apostolatului in viaţa de familie

În familiile umane se cunosc crize ale adolescentului ajuns la maturitate, revolta tinerilor la fiecare principiu de autoritate, dorinţa de autonomie, intoleranţa ambientului din casă, neînţelegeri reciproce. Numai cu vârsta, fiii obţin adevăratul echilibru al ideilor, al afecţiunii şi redescoperirea celei mai conştiincioase stime faţă de părinţi.

Şi în familia spirituală a Bisericii există, multă intoleranţă. Sperăm ca acest Conciliu, stimulând laicii la o mai mare aprofundare şi responsabilitate a cunoaşterii poziţiei pe care o au, în Corpul Mistic al lui Cristos, să-i conducă să reflecteze la o mai mare stimă şi venerare a familiei care este un adevărat nucleu de trăire a credinţei profesate prin botez. Laicul catolic, muncind în câmpul apostolatului, pregăteşte teren pentru sosirea unui cler mai bun. Nu trebuie uitat că anumite defecte sacerdotale sunt defecte provenite din familii, sau defecte ale ambientului de unde vine acest cleric. Dacă în familie veghează pietatea, dacă înfloreşte integritatea educaţiei, dacă domină legea lui Cristos, atunci în ea, cu ajutorul harului divin, în mod uşor, se întipăresc germenii unei vocaţii la viaţa sacerdotală şi religioasă şi se pot pune fundamentele sfinţeniei.

Laicul nu reprezintă Biserica la nivel de instituţie, aceasta este adevărat, dar pin comportamentul său o poate compromite. Numai că dacă o reprezintă sau o recunoaşte, în baza conduitei practice a laicului catolic, aceasta este în mod continuu sub ochii lui. Falimentul vieţii personale a apostolatului laicului, de multe ori, semnifică pentru mulţi, falimentul creştinismului însuşi.

Angajarea laicilor în evanghelizare este, dincolo de a fi o exigenţă a Bisericii pentru renovare, şi o exigenţă inerentă a misiunii ei în lume, având în vedere numărul mare de creştini care se îndepărtează de Biserică şi Evanghelie. Apostolatul laicului trebuie făcut cu mare atenţie în ceea ce priveşte confesiunile religioase care s-au înmulţit azi, fiind foarte periculoase pentru creştinii catolici care nu sunt bine pregătiţi şi alunecă uşor pe panta aceasta a falşilor profeţi. Laicul care este angajat în apostolat se găseşte într-o situaţie delicată; aducându-şi contribuţia sa de adevărat mărturisitor al credinţei profesate, se pot depăşi aceste probleme cu care omul, derutat fiind, se confruntă şi face această experienţă de multe ori neplăcută. La astfel de situaţii se ajunge şi din cauza lipsei de colaborare a creştinilor catolici, mai ales, dacă este vorba de o comunitate mică de catolici, într-un ambient predominant ortodox sau protestant. Pentru depăşirea inconvenientelor, se poate recurge la o cât mai strânsă prietenie şi schimburi de experienţă, ajutându-se reciproc pe plan spiritual şi, nu în ultimul rând, pe plan material. Ştim şi cunoaştem atâtea cazuri când unele persoane au renunţat la dreptul de creştin în schimbul unui "vas de linte".

Credincioşii laici sunt aceia care, fiind încorporaţi în Cristos prin botez, au devenit poporul lui Dumnezeu şi, de aceea, făcuţi părtaşi într-un mod special la oficiul sacerdotal, profetic şi regal al lui Cristos, au fost chemaţi să realizeze, fiecare după condiţia sa juridică, misiunea pe care Dumnezeu a încredinţat-o Bisericii ca s-o împlinească în lume. Între toţi credincioşii, în virtutea renaşterii in Cristos, există o adevărată egalitate în demnitate şi acţiune şi, datorită acestei egalităţi, toţi colaborează la edificarea Trupului lui Cristos după condiţia şi misiunea fiecăruia.

Tot în acelaşi document, se mai subliniază şi faptul că: "Duhul Sfânt a suscitat în aceşti ultimii ani grupuri, mişcări şi asociaţii care au îmbogăţit Biserica cu o prezenţă vivace şi dinamică. Ei sunt chemaţi să găsească forme concrete de angajare şi de stil misionar în spiritul unei autentice comuniuni ecleziale"(CC 21). Însuşi Papa, la întâlnirea de la Loretto din 1985, a spus: "Marea varietate si vivacitate a grupărilor şi mişcărilor au ca finalitate promovarea comuniunii ecleziale".În l988, la reuniunea de la Roma a tuturor mişcărilor şi grupurilor ecleziale, Papa a afirmat:

"Anii trecuţi au fost o perioadă de încercare în ceea ce priveşte fidelitatea lor, o ocazie importantă pentru a verifica autenticitatea carismelor. Acum însă există ceva nou: apare o maturitate eclezială, o provocare, un drum de parcurs pentru a întâmpina o lume secularizată care distruge credinţa şi, deci, necesitatea unei vestiri puternice a credinţei şi a unei formări creştine solide".

Sfântul Părinte vede în mişcările ecleziale răspunsul providenţial dat dramaticei provocări a sfârşitului şi începutului de mileniu. Motivul atenţiei pastorale dat formelor organizate de apostolat laical nu este ocazional şi funcţional, ci teologic. Este Duhul Sfânt care în Biserică revarsă carisme personale şi comunitare în vederea unităţii comune. Asociaţiile şi mişcările nu au sens decât în Biserică şi pentru Biserică, apreciate ca locuri şi instrumente pentru a exprima comuniunea: "Biserica, fiind în natura ei misionară un câmp de apostolat imens şi variat, deschis şi pentru laici, este spaţiu al misiunilor. Toţi credincioşii, prin botezul şi prin darul credinţei, trebuie să simtă şi să trăiască universalitatea sa, catolicitatea, pentru a se extinde şi a se consolida împărăţia lui Dumnezeu". Dacă e să sintetizăm misiunea Bisericii, trebuie să spunem că ea are rolul de a aduce mântuirea. Atunci, întrebarea este: de ce atâtea forme de apostolat? Această varietate de forme de apostolat, atât clericale, dar în special laicale, este cerută de diferitele situaţii în care ea se găseşte şi de carismele diverse cu care membrele ei sunt dotate: "După darul pe care l-­a primit fiecare, slujiţi unii altora ca nişte buni economi ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu" (1Pt 4,10). Aceste diverse situaţii determină diferitele forme de apostolat, adică variatele poziţii pe care Biserica şi le asumă în exerciţiul misiunii ei.

Dintre toate grupările ecleziale, Acţiunea Catolică se bucură de o popularitate foartemare pentru meritele ei, pentru tipul de apostolat, pentru aprecierea pe care a avut-o din partea ultimilor Pontifi, de la Pius al XI-lea la Papa Ioan Paul al II-lea, pentru statutul eclezial de care se bucură ca asociaţia aleasă şi promovată de ierarhie:

"De câteva decenii, în mai multe ţări, laicii, consacrându-se tot mai mult apostolatului, s-au unit în diferite forme de acţiune şi asociaţii care, păstrând o legătură mai strânsă cu ierarhia, au urmărit şi urmăresc scopuri propriu-zis apostolice. Printre acestea sau altele asemănătoare din trecut, trebuie amintite mai ales acelea care, folosind diferite metode de acţiune, au adus roade bogate pentru împărăţia lui Cristos şi care, pe drept cuvânt recomandate şi promovate de suveranii pontifi şi de numeroşi episcopi, au primit de la aceştia nunele de Acţiunea Catolică şi au fost definite ca o cooperare a laicilor la apostolatul ierarhic" (AA 20).

pr.hiticas macedon

marți, 29 martie 2011

Duminica a III-a Postul Pastelui (A)

Ieri am participat credinciosi, preoti, copiii de la sf. Mir la marşul pentru viaţă. Într-unul dintre discursurile ce s-au ţinut acolo a fost subliniată Evanghelia în care Isus Cristos atrage atenţia asupra scandalului de orice fel. Despre gravitatea acestui păcat vorbeşte însuşi Cristos şi nu cred că există în Evanghelie cuvinte mai severe decât cele care se referă la scandal. Punând un copilaş în mijlocul ucenicilor, Isus le spune: "Pentru oricine va scandaliza (va face să păcătuiască) pe unul din aceşti micuţi, care cred în mine, ar fi mai bine să i se atârne de gât o piatră mare de moară şi să fie înecat în adâncul mării. Vai lumii, din cauza scandalurilor! Nu se poate să nu vină scandaluri, dar vai omului prin care vine scandalul!" (Mt 18, 6-7). Cuvântul ebraic folosit de Isus, care s-a tradus cu "vai", în româneşte nu spune nimic, sau aproape nimic. În ebraică exprimă ceva mult mai ameninţător. Mai bine tradus ar fi fost aşa: Blestemată să fie lumea din cauza scandalurilor, blestemat să fie omul prin care vine scandalul! Aţi reţinut expresia folosită de Catehism: "Cel care scandalizează se face ispititorul aproapelui său". Este o aluzie transparentă la reproşul şocant pe care Isus i l-a făcut lui Petru: "Pleacă de la mine, Satano! Tu eşti un scandal (o piatră de poticnire) pentru mine!" (Mt 16, 23). Lucrurile sunt clare: cine dă scandal, cine este prilej de păcat pentru altul, face munca, meseria Satanei. Căci meseria Satanei aceasta este: să-i smulgă lui Dumnezeu sufletele şi să le împingă la păcat, la pierzarea veşnică.

Evanghelia de azi prezintă numai aceste ocazii de scandal: Comunitatea celor din Samaria, Vizita ucenicilor şi a Domnului, care trec pe langă această comunitate, căci nu erau evrei, nu au mai păstrat poruncile lui Jahwe, căci şi femeia la un moment dat este derutată, şi îl întrebă Pe Cristos: totuşi unde ar trebui să se închine lumea, la care munte! Scandal este femeia samariteancă pentru cei din oraşul său, căci după obiceiul locului toate femeile mergeu la fântână dis de dimineaţă, după apă , însă ea nu. Evanghelia ne spune că întâmplarea se petrece la prânz. Dealtfel femeia samariteană avea şi motiv de ce nu se arăta dis de dimineaţă cu celelatlte femei, conform tradiţiei comunităţii: avea cinci bărbaţi, şi nici actualul nu este bărbatul ei. Scandal este Cristos pentru fiecare, căci însăşi Domnul a mărturisit-o: nu am venit să aduc pacea în lume, ci focul. Este acel foc de spre care vorbeşte, nu vă veţi închina nici acelui munte, nici la acest munte, ci vă veţi închina în Duh şi adevăr. Scandal, şi nebunie este Cristos şi crucea Sa, căci El stă de vorbă cu femeia păcătoasă, lucru intrezis de evrei.

În al doilea rând, Catehismul atrage atenţia asupra gravităţii deosebite pe care o are scandalul atunci când îl dau cei care deţin o anumită autoritate sau o anumită funcţie: "Scandalul dobândeşte o gravitate deosebită datorită autorităţii celor care îl cauzează... Scandalul este grav atunci când vine din partea celor care, prin natura sau funcţia lor, sunt obligaţi să-i înveţe şi să-i educe pe alţii. Isus le reproşează acest păcat cărturarilor şi fariseilor: îi compară cu nişte lupi deghizaţi în miei" (nr. 2285). În continuare, Catehismul îi aminteşte expres pe profesorii care dau scandal elevilor.

Dacă un muncitor pe şantier înjură sau vorbeşte murdar, lucrul acesta nu impresionează pe nimeni; dar când un seminarist sau un preot înjură sau vorbeşte murdar, e grav. Chiar dacă pe buzele altora aceste lucruri pot fi păcate uşoare, pe buzele seminaristului sau ale preotului ele devin grave. Ştim Isus nu era preot. Nu în sensul ebraic, al Templului din Ierusalim. Chiar unul din motivele pentru care era judecat de evrei era că învăţa ca şi unul care are putere, ca şi Marele Preot. Dar însăşi evreii l-au desemnat Mare preot, cu jertfa supremă, în frunte cu Pilat, Caiafa, şi Irod răstignindu-l pe lemnul crucii cere este scandal, şi azi pentru cei care în Europa cu greu au acceptat prezenţa acestui simbol liturgic, iar Isus est mielul de Paşti jertfit pe acest lemn al crucii, Jertfa Supremă şi însăşi preotul Suprem care se jertfeşte.

Fără îndoială că gravitatea supremă păcatul scandalului o cunoaşte la preoţi. Veţi zice: nu suntem preoţi, nu ne interesează. Ba vă interesează. Preoţii decăzuţi, beţivi, destrăbălaţi, hoţi, vânzători de fraţi, deci care dau scandal, provin întotdeauna din seminarişti fără conştiinţă, fără morală, care intră în preoţie în mod necinstit, pe uşa din dos. E deosebit de grav scandalul dat oamenilor de către preoţi, căci ei sunt lumina lumii şi sarea pământului şi fără lumină, fără sare, fără conservant, lumea zace în întuneric şi se corupe. "Causa ruinae populi sunt sacerdotos mali", scrie Sfântul Grigore cel Mare. (Cauza prăbuşirii poporului sunt preoţii răi). "Când voi vedeţi un copac că se veştejeşte şi că frunzele se îngălbenesc, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, voi vă daţi seama că acel copac are o boală la rădăcini; la fel, când veţi vedea un popor dezordonat, vă veţi da seama, fără îndoială, că preoţii care îl cârmuiesc sunt corupţi". Sacerdos alter Christus: preotul îl întruchipează, îl personifică pe Cristos, el trebuie să arate lumii chipul lui Cristos. Or, un preot care dă scandal, ce chip al lui Cristos prezintă lumii? Un Cristos beţiv? Un Cristos cu ţigările cele mai scumpe în gură? Un Cristos care îşi trădează fraţii şi vinde Biserica? Un preot scandalos îşi trădează misiunea sa care este aceea de a salva şi nu de a pierde sufletele. Într-un cimitir din Franţa, pe mormântul unui medic se află această inscripţie curioasă: "Ci gît par qui tant d'autres gisent" (Aici zace unul care i-a făcut pe foarte mulţi să zacă, adică aici zace unul care, în loc să salveze vieţi omeneşti, a ucis). Ce s-ar putea scrie pe mormântul celor chemaţi să salveze sufletele care, în loc să le salveze, prin viaţa lor scandaloasă, le împinge la osândă?

Dacă scandalul unui laic intră în mormânt odată cu el, scandalul clerului supravieţuieşte după multe generaţii. Găseşti parohii unde după multe generaţii lumea spune: a fost odată la noi un preot care era aşa şi aşa. Scandalul se transmite verbal din generaţie în generaţie. "Cercetând istoria veche, scrie Sfântul Ieronim, (şi, când scria el, istoria Bisericii nu avea mai mult de patru sute de ani) am găsit că cei care au sfâşiat Biserica şi au împins popoarele la rătăcire nu au fost alţii decât cei care au fost orânduiţi de Dumnezeu ca preoţi". Şi ce a constatat el, s-a petrecut în continuare în Biserică. Toţi făuritorii de erezii şi de schisme au fost preoţi, călugări, episcopi, patriarhi: Arius, Macedoniu, Nestoriu, Foţie, Pelagiu, Eutiches, Luther, Zwingli, Calvin. Iar urmările scandalului lor, ereziile, dezbinările, sub o formă sau alta, continuă şi azi şi vor continua până la sfârşitul lumii, când, spune Mântuitorul: "Fiul omului va trimite pe îngerii săi şi ei vor smulge din Împărăţia lui toate scandalurile şi pe cei care săvârşesc fărădelegea" (Mt 13, 41).

În sfârşit, spune Catehismul, cel care se face vinovat de scandal este răspunzător de răul pe care l-a favorizat direct sau indirect şi, ca atare, este obligat să-l repare, să-l îndrepte (cf. nr. 2287). Cum? E foarte greu. De unde vorba lui Isus cu piatra de moară legată de gât. Pocăinţa este singurul remediu. Aşa cum a înţeles-o Sfânta Pelagia, cunoscută de toată lumea pentru viaţa sa destrăbălată. Într-o seară intră la ea un tânăr cu gânduri păcătoase. Cum trece pragul casei, tânărul cade dintr-odată mort. Consternată, Pelagia se converteşte, face o spovadă generală şi fuge în pustiu. Îşi face o chilie şi îşi bate pieptul cerând iertare lui Dumnezeu: "Pelagia un suflet arde în iad din cauza ta".

25 mart 2011 Bunavestire

(Februarie 22, 1987) Donum Vitae, reprezintă enciclica Sf. Părinte Papa Ioan Paul al II-lea cu referire la respectul pentru viaţa umană, respectul a existat dintotdeauna înaintea lui Dumnezeu. Dar şi propus ca şi regulă de bază, legată de porunca a cincea, “Să nu ucizi”. Data apariţiei acestui document are aproape 24 de ani şi este mereu de actualitate. Viaţa umană, aşadar, trebuie apărată din germen. "Embrionul uman, aminteşte din nou Biserica în documentul Donum vitae, trebuie tratat ca persoană umană, trebuie tratat în integritatea sa, îngrijit, vindecat, pe cât este posibil, ca orice persoană umană" (nr. 2274).

Orice viaţă, mai mult decât rodul iubirii părinţilor, e rodul iubirii lui Dumnezeu. Chiar când nu e rodul iubirii părinţilor, ci se naşte dintr-un simplu instinct animalic, viaţa e rodul iubirii lui Dumnezeu. De aceea, suprimarea unei vieţi e pumnal înfipt în inima lui Dumnezeu.

La viaţa omului se poate atenta în multe feluri. Dar, fără îndoială, cea mai odioasă crimă, "crimă abominabilă", cum o numeşte Conciliul, e uciderea copilului nenăscut. Soldatul ucis pe front are o armă în mână cu care se poate apăra; apoi, de bine, de rău cel puţin vreo douăzeci de ani, soldatul tot s-a bucurat de viaţă. Avortul însă înseamnă distrugerea unei fiinţe nevinovate, complet neînarmată, care nu a văzut nici măcar o clipă lumina soarelui.

Din momentul conceperii, prima celulă umană, zigotul în termeni ştiinţifici, deşi invizibilă cu ochiul liber, e o persoană umană având toată zestrea genetică. În codul genetic al primei celulei e programat totul, până şi culoarea ochilor. E o fiinţă umană nu în potenţă, cum se spune în filosofie, ci în dezvoltare, care până la naştere, şi după naştere până la moarte, devine ceea ce este deja în prima celulă, în embrion. E un lucru pe care îl învaţă nu numai Biserica bazându-se pe Biblie şi pe tradiţie, dar şi ştiinţa cea mai avansată.
23.03.2011, Sibiu (Catholica) – Acum două zile, când Asociaţiile membre ale Federaţiei Organizaţiilor Ortodoxe Pro Vita din România i-au scris Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române cu încântare despre Pastorala din Duminica Ortodoxiei, care are mai multe rânduri dedicate apărării vieţii, ne face să deschidem mai bine urechile şi ochii la ceea ce rezprezintă crima. "Am luat act cu deosebită satisfacţie de conţinutul Cuvântului Pastoral adresat clerului şi credincioşilor de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române cu ocazia Duminicii Ortodoxiei, a.c., în care se reafirmă învăţătura Bisericii privitoare la 'viaţa omului, ca dar sfânt al lui Dumnezeu', care 'îşi are începutul în momentul conceperii' şi care afirmă că 'dreptul la viaţă începe cu dreptul embrionului de a se dezvolta în pântecele mamei sale şi dreptul fătului de a se naşte'."

"Prin urmare, dacă suntem creştini, trebuie să afirmăm mereu că viaţa omului, ca dar sfânt al lui Dumnezeu, îşi are începutul în momentul conceperii sau al apariţiei embrionului viu. Ca atare, dreptul la viaţă începe cu dreptul embrionului de a se dezvolta în pântecele mamei sale şi dreptul fătului de a se naşte. Cine ucide viaţa embrionului sau a fătului săvârşeşte păcatul omuciderii. Din nefericire, crima avortului, fie că este provocat prin medicamente, fie prin operaţie chirurgicală, este astăzi foarte răspândită în lume, iar România se află, din păcate, pe lista primelor ţări din lume în ceea ce priveşte rata avorturilor. Păcatul acesta înfricoşător nu rămâne fără urmări asupra sănătăţii celor ce-l săvârşesc, asupra familiei şi asupra societăţii umane. Fericirea întemeiată pe crimă nu poate fi binecuvântată de Dumnezeu, deoarece prin crimă asupra omului este ucisă iubirea de oameni."

Este în acelaşi timp salutată "sublinierea faptului că avortul este omucidere şi recunoaşterea că 'România se află, din păcate, pe lista primelor ţări din lume în ceea ce priveşte rata avorturilor'." Şi textul continuă: "Din nefericire, în numele dreptului 'de a decide asupra propriului corp', recentul proiect de lege privind reproducerea umană asistată medical va consfinţi, dacă va fi adoptat, legalitatea şi finanţarea publică a unor aşa-numite tratamente ale infertilităţii, în realitate manipulări embricide ale darului vieţii, cu atât mai reprobabile moral cu cât infertilitatea poate fi una dintre consecinţele medicale ale avorturilor şi mijloacelor anticoncepţionale." Este exprimată recunoştinţa faţă de PF Daniel pentru proclamarea anului 2011 ca "An omagial al Sântului Botez şi al Sfintei Cununii în Patriarhia Română", "considerând că prin această necesară reafirmare a poziţiei Bisericii Ortodoxe Române se pune început unui program naţional bisericesc pentru promovarea valorilor creştin-ortodoxe privitoare la familie, sexualitate şi procreaţie, apt să contribuie în practică la stăvilirea tragediei naţionale a avortului în România, atât prin iniţiative pastorale, cât şi legislative".

"Spune DA vieţii!" este sloganul marşului pentru Viaţă, eveniment care va avea loc simultan la Bucureşti, Timişoara şi Satu Mare, sâmbătă, 26 martie 2011.

Expresia "Spune DA Vieţii!" are semnificaţia unei mărturii personale prin care participanţii afirmă deschis şi fără echivoc viaţa şi familia tradiţională ca fiind valori supreme, cerând protejarea acestora în toate situaţiile. În mod special ei solicită protecţia celor mai vulnerabile fiinţe umane, copiii nenăscuţi, care de peste 50 de ani sunt supuşi în România unui adevărat genocid. Alegerea datei nu este întâmplătoare: 26 martie urmează imediat marii sărbători "Buna Vestire", considerată sărbătoarea femeii creştine şi a bucuriei de a da viaţă. Moment real de a conştientiza faptul cum Dumnezeu într-atât se umileşte , la a fi conceput, El ca şi Dătător de viaţă, doar cu acordul voiţei libere umane. Ce mare sărbătoare! Dumnezeu Calea , adevărul şi Viaţa, însăşi Vaţa se lasă răstignită de mâna călăului nemilos: omul. Cu toate acestea, "Marşul pentru Viaţă" se doreşte un eveniment civic, fără caracter confesional şi de aceea deschis persoanelor din toate cultele creştine.