ALBUM FOTO

LAUDAT SA FIE ISUS CRISTOS!

Arhivă ce conţin selecţii ale unor fotografii din biserica Millennium.
Următoarea adresă:
https://picasaweb.google.com/107284788406541158112/
Vizionare placută!

Duminica a 6-a din An (A) Dom (Liturghia pt. tineri)

Familia

Iubiti frati in Cristos, dragi tineri, preacucernici frati in preotie, lecturile pe care anul liturgic A, pentru duminica a VI-a din an, ni le-a propus si pe care azi le-am citit si ascultat cu atentie, nici ca nu se potrivesc mai bine! Acum cand adevaratele valori, si ordinea in societate sunt intoarse pe dos de catre divort, casatorii de proba, proasta educatie pe care o primesc tinerii, sau lipsa educatiei, Valentine”s Day, betiile din kulburi, s.a.m.d.

Apostolul Pavel reaminteşte: "Cel care iubeşte pe semenul său a împlinit legea. Căci porunca: "Să nu săvârşeşti adulter; să nu ucizi; să nu furi; să nu râvneşti", şi toate celelalte se rezumă în aceste cuvinte: "Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (nr. 2196).

Porunca de a-l iubi pe Dumnezeu e cuprinsă în primele trei porunci de pe prima tablă a Decalogului. Porunca de a-l iubi pe aproapele e cuprinsă în celelalte şapte porunci scrise pe a doua tablă.

Aşadar, înainte de a vorbi despre îndatoririle copiilor şi ale părinţilor impuse de porunca a IV-a, trebuie să vorbim despre suprema îndatorire şi a copiilor, şi a părinţilor, care este aceea de a crea o atmosferă de dragoste, de afecţiune, de unitate şi armonie în familie. Luăm cuvântul familie nu numai în înţelesul restrâns al termenului, dar şi în înţelesul larg, adică orice comunitate umană în care unii deţin autoritatea de la Dumnezeu ca să conducă, iar alţii se lasă conduşi. Iubirea într-o familie, într-o comunitate, e o chestiune vitală. Aşa cum o plantă nu poate creşte, nu se poate dezvolta, nu poate ajunge la maturitate fără soare, fără căldură, la fel într-o familie fără căldura iubirii din partea părinţilor, copiii nu se pot dezvolta normal, nu pot ajunge la maturitate umană şi creştină. Caci de acesta este nevoie! Şi invers: fără căldura iubirii copiilor, nici părinţii nu se pot dezvolta normal ca părinţi. Spune iarăşi Catehismul: "La rândul lor, copiii vor contribui la creşterea şi la sfinţenia părinţilor lor" (nr. 2227). Nu numai părinţii îşi cresc copiii, dar şi copiii, în felul lor, îşi cresc părinţii. Şi aşa cum pot fi copii rataţi din cauza părinţilor, tot astfel pot fi părinţi rataţi din cauza copiilor. Nici nu stiti dragi tineri cat de mult sufera parintii vostri, cand indecisi si nehotarati, traind in concubinaj de ani si ani de zile, in aventuri de-o noapte! Treziti/va la realitate! “Vi se pune in fata apa si focul, alegeti intelept, asa cum ne incurajeaza cartea lui Ben Sirah. Despre importanţa vitală a iubirii vorbeşte deosebit de frumos Papa Ioan Paul al II-lea într-o omilie din 4 noiembrie 1979:

"Chemarea cea mai mare a omului este chemarea la iubire. Iubirea dă vieţii umane semnificaţia ei definitivă. Ea este condiţia esenţială a demnităţii omului, dovada nobleţei sale sufleteşti. Sfântul Pavel spune că este "legătura desăvârşirii" (Col 3,14). E lucrul cel mai mare în viaţa omului, fiindcă iubirea adevărată poartă în sine dimensiunea veşniciei. E nemuritoare: "iubirea nu se va sfârşi niciodată", citim în Prima Scrisoare către Corinteni (1 Cor 13,8). Omul moare în ceea ce priveşte trupul, fiindcă aceasta este soarta fiecărui om pe pământ, cu toate acestea moartea nu afectează iubirea care s-a dezvoltat în viaţa sa".

Fiindcă familia, după cum spune Conciliul II Vatican, este "biserică familială", semn şi imagine a comuniunii dintre Tatăl şi Fiul în Duhul Sfânt, în timpurile noastre toate forţele iadului s-au dezlănţuit împotriva familiei pentru a lovi în Dumnezeu şi în Biserică, la dispoziţia acestor forţe punându-se marile finanţe ale lumii şi mass-media care în cea mai mare măsură sunt în mâinile duşmanilor lui Dumnezeu. Această campanie a ajuns de-a dreptul furibundă în anul 1994, an pe care Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea l-a declarat Anul Familiei. La 20 februarie a anului 1994, Sfântul Părinte spunea la Angelus:

"Din nefericire, trebuie să constatăm tocmai în acest An al Familiei iniţiative întreprinse de o parte însemnată a mijloacelor de comunicare în masă, care în substanţa lor se dovedesc a fi "anti-familiale". Sunt iniţiative care dau prioritate la ceea ce provoacă descompunerea familiilor, căderea fiinţei umane: bărbat, femeie, copii. Căci numesc bine ceea ce în realitate este rău; şi anume, despărţirile făcute cu uşurătate, infidelităţile conjugale care nu numai că sunt tolerate, dar sunt ridicate în slăvi, divorţurile, amorul liber, sunt uneori propuse ca modele de imitat. La ce serveşte această propagandă şi cui îi serveşte? Din ce izvoare se nasc? "Tot pomul bun - spune Isus - face roade bune, şi tot pomul rău face roade rele" (Mt 7, 17). Aşadar, e vorba de un pom rău pe care omenirea îl poartă în ea, şi pe care îl cultivă cu ajutorul unor uriaşe cheltuieli financiare şi cu sprijinul puternicelor mijloace de comunicare în masă".

Membrii familiei au o obligaţie cu totul aparte de a pune în practică porunca lui Cristos: "Să iubeşti pe aproapele tău". Căci cine-ţi este mai aproape decât cei cu care trăieşti împreună în casă, în comunitate, sub acelaşi acoperiş? Însă în foarte multe cazuri iubirea este o simplă lozincă fără acoperire în practică. Dar fiecare mama, tata fiu sora, stand in camera sa, in fata propriului sau lap/top, se straduieste sa implineasca porunca iubirii, izolat de ceilalti.

Nutrind o mare dragoste pentru omenire, vezi cate mii de prieteni avem pe H5 sau Facebuck, şi în acelaşi timp predomina o ură plină de dispreţ faţă de cei mai mulţi dintre indivizi: "Iubind omenirea, dar neputand supora lumea, mediul social".

Ceea ce distruge climatul de iubire şi armonie într-o familie, într-o comunitate, este faptul că iubirea se întemeiază pe iluzie, pe utopie, nu pe realitate. Adică pe iluzia că există o familie, o comunitate perfectă în care toţi sunt desăvârşiţi ca îngerii lui Dumnezeu. Aşa poţi ajunge să-ţi iubeşti iluzia ta, nu lumea reală.

La un preot vine odată un bărbat tânăr, abia căsătorit, şi se plânge că e cu desăvârşire deziluzionat de femeia cu care se căsătorise. Ce sperase şi ce aflase! Şi fusese femeia viselor sale! "Dă divorţ", îi spune preotul. Bărbatul rămâne mirat şi chiar scandalizat de un asemenea sfat venit de la un preot. "Cum aşa?". "Uite, continuă preotul, ţi-ai făcut o imagine, o icoană idealizată a femeii perfecte. Dă divorţ de femeia din icoană, pune icoana pe perete, închină-te la ea şi recăsătoreşte-te cu soţia ta adevărată, reală, cu defecte şi calităţi ca toţi oamenii". Aceeaşi deziluzie născută din iluzii utopice o pot trăi şi cei care intră într-o comunitate religioasă, în seminar, în mănăstire, şi văzând că nu găsesc acolo numai îngeri, se întâmplă ca unii să umble din seminar în seminar, din mănăstire în mănăstire, după cum cei căsătoriţi trec din divorţ în divorţ, căutând ceea ce nu există decât în imaginaţia lor.

Dar la fel de distrugător ca şi idealismul utopic este contrariul acestuia: fatalismul cinic. Ultra-realiştii care zic: nu se poate face nimic; s-a încercat totul; nu merge; n-au schimbat lucrurile cei dinaintea noastră, nu o să le schimbăm noi. Şi atunci se trece la privatizare în familie, în comunitate. Fiecare cu buticul lui, cu viaţa lui, cu interesele lui, cu egoismul lui, nutrind dispreţ faţă de toată lumea. O atitudine de pesimism radical născut din principiul. "Cu cât cunosc mai bine oamenii, cu atât iubesc mai mult animalele de companie".

Acestea sunt cele două cauze pentru care toţi în familie, în comunitate, se critică reciproc, se judecă, se condamnă, se acuză unii pe alţii; toată lumea e nemulţumită de toată lumea. Iubirea într-o familie, într-o comunitate, se întemeiază pe un realism sănătos, pe recunoaşterea sinceră că fiecare are limite, slăbiciuni, scăderi omeneşti. Se întemeiază pe încercarea de a-şi vedea fiecare şi de a-şi corecta propriile greşeli, pe suportarea şi iertarea reciprocă, pe corijarea fraternă făcută fără a răni. "Înainte de a te plânge că strada e murdară, zice un proverb oriental, fă curat în dreptul porţii casei tale". Într-o zi se prezintă un tânăr la un eremit şi îi cere sfat: cum ar putea să schimbe lumea aceasta atât de rea şi mizerabilă în mijlocul căreia e condamnat să trăiască? "Tinere, răspunde sfântul monah, nu există decât o cale destul de uşoară şi la îndemâna tuturor: tu să devii bun şi sfânt, eu voi încerca, de asemenea, să fiu bun şi sfânt şi în felul acesta lumea aceasta nenorocită şi mizerabilă va avea cu doi mizerabili mai puţin".

Duminica a6-a de peste An (A), 13 februarie 2011

Fericiţi sunt cei care păzesc poruncile lui si-l caută din toată inima.

Dă-mi înţelepciune să păzesc Legea tasi s-o împlinesc din toată inima. (Ps 118,1)

Duminica creştină e ziua eliberării, sărbătoarea libertăţii. E memorialul unei duble eliberări. Exod 20,8-11: "Adu-ţi aminte de ziua de odihnă ca să o sfinţeşti... Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea s-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o". Aici ziua Domnului e legată de lucrarea creaţiei pe care a înfăptuit-o Dumnezeu.

În ziua a şasea Dumnezeu l-a făcut pe om, numit regele creaţiei. Dar cu asta creaţia nu s-a încheiat. Dumnezeu a pus în mâinile omului creaţia începută, pentru ca acesta s-o continue şi să o ducă la desăvârşire. Dumnezeu s-a arătat a fi o fiinţă liberă întrerupându-şi munca în a şaptea zi. Omul a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, adică fiinţă liberă. Întrerupându-şi lucrul, după şase zile, el face dovada libertăţii sale, arată că nu e sclavul muncii şi al câştigului.

Omul a fost făcut în ziua a şasea. Numărul şase în mistica iudaică e simbolul imperfecţiunii. Deşi rege al creaţiei, omul trebuie să recunoască faptul că nu este stăpânul, ci administratorul lumii create. Numărul şapte e simbolul perfecţiunii. Închinând ziua a şaptea lui Dumnezeu, întrerupându-şi munca şi aducând cult lui Dumnezeu în această zi, omul îşi ajunge plenitudinea, recunoscându-l pe Dumnezeu ca Stăpân şi Creator, şi participând cu anticipaţie la comuniunea cu Dumnezeu rezervată la sfârşitul vieţii celor care intră în odihna veşnică. Munca făcută şapte zile-din şapte, e o activitate care nu se raportează la Dumnezeu, prin urmare, inutilă, şi viaţa e un faliment: "Nebunule, chiar în noaptea aceasta voi cere de la tine sufletul, şi tot ce-ai adunat cui va folosi?"

În creştinism, practica adunării liturgice, duminica, datează din vremea apostolilor. Apostolul Pavel duminica celebrează Euharistia pentru comunitatea adunată la Troada. Scrisoarea către Evrei avertizează: "Nu părăsiţi adunarea, aşa cum au unii obiceiul, ci încurajaţi-vă unii pe alţii" (10,25). Didascalia Apostolorum în secolul al treilea considera că a lipsi din neglijenţă de la adunarea duminicală înseamnă a mutila trupul lui Cristos care este Biserica: "Dispune şi convinge poporul... să fie fidel în a se întruni, pentru ca nimeni să nu împuţineze Biserica, lipsind, şi să nu lipsească Trupul lui Cristos de un mădular... Nu vă dispreţuiţi, aşadar, pe voi înşivă, şi nu-l mutilaţi pe Mântuitorul de mădularele sale. Nu-i sfâşiaţi şi nu-i împrăştiaţi trupul".

Sfântul Leon cel Mare sublinia caracterul trinitar al duminicii ca memorial al creaţiei Tatălui, al Învierii Fiului, al coborârii Duhului Sfânt: "Când Tatăl a început lucrarea creaţiei era duminică. Când Cristos a înviat învingând moartea şi începând o viaţă nouă era duminică. Iar când Duhul Sfânt a coborât asupra apostolilor era tot într-o duminică". Adunarea creştinilor duminica începe chiar din ziua de Paşti şi de Rusalii. Când Tatăl îşi începe creaţia nu poate fi vorba de vreo adunare, fiindcă oamenii nu existau încă. În schimb, Fiul Înviat apare duminica şi Duhul Sfânt coboară asupra ucenicilor pe când aceştia erau adunaţi în Cenacol.

În mai multe meditaţii v-am arătat că duminica este ziua bucuriei. Adunarea duminicală nu este altceva decât o manifestare a bucuriei. Dacă universul a început printr-o explozie enormă, a doua creaţie, Învierea lui Cristos, a fost tot o explozie care s-a repetat în ziua de Rusalii. Această explozie a făcut să se cutremure casa în care se aflau ucenicii. O explozie de bucurie, bucuria Învierii pe care apostolii, acuzaţi de euforie alcoolică în ziua de Rusalii, au pornit să o ducă în lumea întreagă.

"Celebrarea duminicală a zilei şi a euharistiei Domnului este în centrul vieţii Bisericii" - scrie Catehismul Bisericii Catolice. Şi în continuare: "De aceea credincioşii sunt obligaţi să participe la liturghie în sărbătorile de poruncă... Cei care cu bună ştiinţă încalcă această obligaţie comit un păcat grav" (2180-2181). «Să ţii jurământul făcut Domnului» Eu însă vă spun: să nu vă juraţi deloc.Când spunţi «da» să fie «da», când spuneţi «nu» să fie «nu». Tot ce este în plus vine de la Cel Rău. (cf. Mt 11,25)

Ce durere pentru acele familii creştine care în ciuda promisiunilor făcute lui Dumnezeu, ca părinţi nu respectă acest angajament, dar nici nu dau educaţia creştină de cuviinţă propriilor copii. Este foarte dificil de a presupune respectarea unui angajament, acolo unde nu au modele vii de viaţă în familie. Este foarte dificil a găsi exemple autentice de familii creştine, când Mass-media răstalmăceşte sensurile profund mistice ale Sfintelor Sacramente prin mesaje false şi neadevărate: spovada pe telefon, ziua îndragostiţilor...Toate ocazie debatjocură, şi de concubinje notorii şi publice. Cum putem fi atât de naivi?! ...cine se uită la femeie, dorind-o, a si săvârsit adulterul cu ea în inima lui. (cf. Mt 11,25) Ce fel de familie creştină suntem?! Dacă pe noi nu ne deranjează, de ce rămânem muţi?! Spune Domnul nostru Isus Cristos: Cine nu-i cu mine, e împotriva mea! (mace)

Dacă vrei, poţi să păzesti poruncile, de tine depinde să rămâi credincios.Domnul a pus în faţa ta apa si focul: întinde mâna spre care doresti. Viaţa simoartea, binele si răul, sunt puse în faţa oamenilor; El n-a poruncit nimănui să fie nelegiuit, n-a permis nimănui să păcătuiască. Ben Sirah (15,16-21)

Să încercăm să facem din ziua Domnului o zi a bucuriei şi a libertăţii, în care să devenim conştienţi de formele de sclavie care ne oprimă şi să sfărâmăm toate lanţurile sclaviei care ne ţin legaţi.

Voi sunteti lumina lumii (Mt 5,14)

Mare imi este bucuria, caci azi Evanghelia poarta mesajul pe care l-am ales pentru ziua sfintirii mele intru preotie: Voi sunteti lumina lumii (Mt 5,14). Ne oprim o clipă asupra cuvintelor Papei Paul al VI-lea din documentul exortaţiei sale apostolice Evangelii Nuntiandi: lumea de astăzi nu are nevoie de evanghelişti trişti şi descurajaţi, ci de vestitori ai Evangheliei din viaţa cărora să iradieze entuziasmul. Trăim în aceşti ani de după tele-revoluţie o situaţie extrem de periculoasă care ameninţă să ucidă entuziasmul mai ales la cei chemaţi să fie martori calificaţi ai Învierii şi ai bucuriei în lume. Înainte, pe vremea prigoanelor comuniste, când preoţii şi episcopii sufereau şi mureau prin puşcării, domnea entuziasmul, speranţa, bucuria. Acum, de când cu libertatea, începe să se instaleze un climat de demoralizare fatalistă, de capitulare neputincioasă în faţa răului.

Fatalismul acesta ne poate ucide orice entuziasm, orice speranţă, orice bucurie, orice succes, orice şansă, poate să facă din noi apărătorii unei cauze pierdute, căci a porni la război fără să fii sigur că vei câştiga războiul, ci cu convingerea că îl pierzi, înseamnă să pierzi sigur războiul. Pe vremea lui Isus, lumea nu era mai bună şi mai dispusă să-i primească mesajul; nici pe vremea Sfântului Pavel ironizat în Areopagul din Atena când a început să vorbească despre învierea morţilor.

Oameni care locuiesc pământul...peste 90% sunt cei, care acceptă lumea aşa cum este, se acomodează, se instalează bine, acceptă totul, înghit totul, fără nici o ambiţie, mergând pe drumurile bătătorite, făcând o muncă pe care nu o iubesc, dar n-au încotro. Îşi omoară timpul şi plictiseala cu tot felul de ocupaţii şi distracţii meschine: compiuter, televizor, sport, ţigară, băutură şi mâncare bună, lucruri mărunte care le dau totuşi acestora impresia că trăiesc. De fapt, nu trăiesc, ci vegetează şi împing plictiseala de pe o zi pe alta. A doua categorie: cei care în tinereţe au avut idealuri, au luptat, dar la un moment dat au capitulat, s-au demoralizat zicând: nu e nimic de făcut, lumea îşi are mersul ei. Şi s-au refugiat într-o lume a lor, iluzorie, în care îşi rumegă amărăciunea, tristeţea şi neputinţa. Categoria puţin numeroasă, a acelora care luptă cu entuziasm, cu curaj, cred în victorie. În ciuda tuturor împotrivirilor şi eşecurilor aparente, merg împotriva curentului fără teamă. Unii îi consideră nebuni, alţii sfinţi, iar ei au o singură tristeţe şi un singur regret: că nu sunt nici destul de nebuni, nici destul de sfinţi. Ei sunt cei care ţin aprinsă în lume flacăra speranţei şi a bucuriei. Vai de ucenicii lui Isus care ar accepta să se instaleze în una din primele două categorii, să se resemneze să trăiască sau să vegeteze o viaţă inutilă, parazitară, tristă, pesimistă; lipsită de bucurie şi entuziasm!

Iată îndemnul pe care îl adresez fiecăruia dintre voi: Nu cădea în utopie; fii realist. Tu nu eşti chemat să smulgi toată neghina din lume, nici să culegi roadele. Lucrul acesta îl vor face îngerii lui Dumnezeu la sfârşitul lumii. Tu eşti chemat să semeni cu hărnicie Cuvântul lui Dumnezeu, să răspândeşti în lume Vestea cea bună. Atât. Nu condamna, nu te lamenta, nu pretinde să schimbi tu faţa pământului, ci urmează entuziasmul realist al Sfintei Tereza cea Mare care spunea: "Am hotărât să fac puţinul pe care-l pot face şi care stă în puterea mea să-l fac, adică să urmez sfaturile evanghelice în modul cel mai perfect posibil şi ca puţinele persoane care sunt aici să facă acelaşi lucru".

Intampinarea Domnului 2011. 2 feb

PORUNCA a III-a
Adu-ţi aminte să sfinţeşti
ziua Domnului.

În toată istoria papalităţii, Papa Paul al VI-lea e singurul care a consacrat un document pontifical temei bucuriei. E vorba de exortaţia apostolică Gaudete in Domino în care ne arată cum trebuie să ne facem educaţia bucuriei:

"E nevoie de un efort de educaţie plin de răbdare, pentru a învăţa sau a învăţa din nou să gustăm simplu de tot numeroasele bucurii umane pe care Creatorul le aşează în calea noastră: bucuria nestăvilită a existenţei şi a vieţii; bucuria iubirii caste şi sfinte; bucuria aducătoare de pace a naturii şi a tăcerii; bucuria uneori austeră a muncii făcută cu conştiinciozitate; bucuria şi satisfacţia datoriei împlinite; bucuria transparentă a curăţiei, a slujirii, a dăruirii; bucuria exigentă a sacrificiului. Creştinul poate să purifice aceste bucurii, să le desăvârşească, să le înnobileze; nu are dreptul să le dispreţuiască. Bucuria creştină presupune un om capabil de bucurii naturale. Foarte adesea de la acestea a pornit Cristos pentru a vesti Împărăţia lui Dumnezeu" (1).

Acelaşi lucru îl spunea cu alte cuvinte Mark Twain: "Durerea o poţi suporta de unul singur. Dar bucuria, dacă vrei să o guşti cu adevărat, trebuie să o împarţi cu altul". "A fi fericit înseamnă a-i face fericiţi pe alţii", afirma Raoul Follereau, marele erou care şi-a sacrificat viaţa îngrijirii leproşilor. La fel se exprimă un alt erou al carităţii din timpurile noastre, medicul misionar A. Schweitzer: "Puteam să fiu fericit, dar am văzut că nu sunt vrednic de fericire atâta vreme cât prea mulţi fraţi ai mei suferă. Prin urmare, am hotărât să iau pe spatele meu o parte din suferinţele altora şi în felul acesta am schimbat fericirea în bucurie".

Găsim în Scrisoarea către Evrei un verset important căruia nu i-am dat niciodată poate atenţia cuvenită: "Să privim ţintă la Isus. Pentru bucuria care îi era pusă înainte el a îndura crucea, a dispreţuit ruşinea şi şade de-a dreapta tronului lui Dumnezeu" (2,2). Când Isus ne spune să luăm crucea, să acceptăm suferinţa, nu ne-a condamnat la tristeţe, ci ne-a arătat cum să mergem pe drumul bucuriei pe urmele lui. Prin cruce, prin jertfă, se ajunge la bucurie.

Se ştie că apogeul frumuseţii muzicale este imnul bucuriei din Simfonia a IX-a a lui Beethoven. Autorul l-a compus când a ajuns la culmea nefericirii: era complet surd. Beethoven enunţa un principiu creştin când spunea: "Prin suferinţă, la bucurie". Un alt mare secret al bucuriei este acela de a renunţa la propria voinţă, a te arunca în braţele lui Dumnezeu şi a-l lăsa pe el să hotărască ce e bine pentru noi, aşa cum un copil e fericit şi vesel tot timpul, nu e tulburat şi neliniştit de nimic, ştiind că are un tată care îl iubeşte. El lasă totul pe seama tatălui.

"Fiţi veseli asemenea copiilor, asemenea păsărilor cerului". Nu vă preocupaţi, nu vă tulburaţi de nimic. Priviţi păsările cerului şi florile câmpului. Şi de ele are grijă Tatăl vostru ceresc - ne spune Isus. Dar nu numai grija exagerată, teama pentru viitor îţi poate distruge bucuria vieţii. Trebuie să te eliberezi de ceea ce psihiatrii numesc complexe. S-a întâmplat în trecut, în copilărie, un necaz, un deces, o nedreptate care ţi s-a făcut, un eşec, o cădere în păcat. Nu te bloca, nu te inhiba, nu te lăsa obsedat toată viaţa de gândul la ce s-a întâmplat, mocnind supărarea şi tristeţea în inima ta, rumegând-o tot timpul şi plângându-te la toată lumea cât eşti de nefericit. Dacă a fost fără voia ta necazul care s-a întâmplat, mulţumeşte lui Dumnezeu care toate le îndreaptă spre binele omului; dacă a fost din vina ta, mulţumeşte-i lui Dumnezeu care te-a iertat şi aminteşte-ţi din trecut numai ce a fost frumos. Bucuria inimii se cultivă văzând ce e frumos la tine şi la alţii, nu ce e urât. Priveşte jumătatea plină a sticlei şi bucură-te pentru ce este încă în ea, nu privi şi nu te întrista pentru jumătatea goală. Nu cultiva pesimismul, victimismul, nu te autocompătimi şi nu te căina tot timpul cât de năpăstuit şi nenorocit şi nedreptăţit şi nefericit eşti, cum nu mai este altul pe lume. Gândeşte-te că sunt alţii pe lume care suferă mult mai mult şi care merită cu adevărat compătimire.

Intrucat ne aflam la o sarbatoare dedicată Sfintei Fecioare Maria, ne îndreptăm privirea spre aceea pe care o numim "causa nostrae laetitiae" (pricina bucuriei noastre). Pe buzele ei Biserica aşează cuvintele profetului Isaia: "Mă bucur în Domnul şi sufletul meu este plin de veselie în Dumnezeul meu. Căci m-a îmbrăcat cu hainele mântuirii, m-a acoperit cu mantia izbăvirii, ca pe un mire împodobit cu o cunună împărătească şi ca pe o mireasă împodobită cu bijuteriile ei" (61,10). Oriunde apare ea, Maria, acolo înfloreşte bucuria. Mergând s-o ajute pe bătrâna Elisabeta, duce bucuria în casa acesteia, făcându-l pe Ioan să tresalte de bucurie în sânul mamei sale. Atentă la necazul mirilor din Cana, intervine la Fiul ei, ca bucuria ospăţului să poată continua. De la ea să învăţăm secretul bucuriei: nu e bucurie mai mare decât aceea de a face bucurie altora.