predica de la Maria Radna, 26 iulie 2011, SF. IOACHIM ŞI ANA, PĂRINŢII SFINTEI FECIOARE MARIA

(6. Situaţia familiei în ziua de azi Ioan Paul al II-lea Familiaris consortio)

...Urmaşii lor, o frumoasă moştenire, datorită părinţilor lor...

Situaţia în care se află azi familia, prezintă diferite aspecte: pentru unii familia este mijlocul mântuirii pe care Cristos îl desăvârşeşte în lume, iar pentru alţii familia este locul de unde îl pot exclude definitiv pe Dumnezeu.

….faptele lor bune nu sunt date uitării….

Pe de o parte se constată necesitatea că trebuie să se dezvolte relaţii între familii pentru ajutor spiritual şi material reciproc, pentru catehizarea propriei familii şi pentru construirea unei societăţi mai drepte. Pe de altă parte, se observă semne de degradare a valorilor fundamentale: teorii şi practici greşite despre independenţa soţilor, unul faţă de altul; dubii grave faţă de raportulrile: părinţi şi copii; greutăţi concrete pe care familia le întâmpină în transmiterea valorilor; numărul crescând al divorţurilor, plaga avorturilor şi recurgerea crescândă la instaurarea unei adevărate mentalităţi anticoncepţionale.

….Popoarele vorbesc despre înţelepciunea lor,iar adunarea le aduce laudă….

La baza acestora stă adesea o idee coruptă a sensului şi experienţei libertăţii, concepută nu ca o realizare a planului lui Dumnezeu despre căsătorie şi familie, ci ca o afirmare, nu rareori împotriva altora, pentru slujirea bunăstarii egoiste.

Merită atenţia noastră familiile în care domneşte umilinţa, căci în familiile sărace Dumnezeu în mod deosebit alege pe cei cu inima curată, spre a făuri lucruri demne şi temeinice. Faptul că în ţările din lumea a treia, familiilor le lipsesc fie mijloacele fundamentale de viaţă, cum sunt hrana, munca, locuinţa, medicamentele sau chiar libertăţile cele mai elementare. În ţările mai bogate, în schimb, bunăstarea excesivă, paradoxal unită cu o oarecare îngrijorare şi nesiguranţă pentru viitor, toate acestea le iau soţilor generozitatea. În felul acesta viaţa este concepută nu ca o binecuvântare, ci ca un pericol de care omul trebuie să se apere. Situaţia istorică în care trăieşte familia se prezintă, deci, ca un amestec de lumini şi umbre.

….să-i lăudăm,pe cei care sunt strămoşii noştri.oameni vrednici; bunicii lui Cristos…

Cine nu are bătrâni, să-şi cumpere. Acest proverb bătrânesc să ne întărească respectul faţă de ei. Educaţia în familie, alături de bunici, străbunici, pentru iubirea bazată pe credinţă, poate să ajute la dobândirea capacităţii de a auzi şi a vedea clar «semnele timpurilor», care sunt expresii istorice de netăgăduit ale realităţii familiei de azi.

În felul acesta vom şti să preţuim şi să lăudăm pe sfinţii noştri, iar istoria ne va învăţa spre un progres către mai bine; mai mult, vom învăţa că istoria nu este o luptă între libertăţi care se lovesc între ele, un conflict între două generaţii: între generaţia care-l iubeşte pe Dumnezeu, dar se dispreţuieşte pe sine şi între generaţia care se iubeşte pe sine însăşi, dar este împinsă până la dispreţul de Dumnezeu.

Protectoarea tuturor familiilor, Sfântă Fecioară Marie, Te rugăm azi la picioarele sanctuarului tău Sfânt de la Maria Radna, sanctuar la care ne-am adunat cu toţii, primeşte umila noastră rugăciune pentru sfinţirea tuturor Familiilor. Amin.

Dum. a 17-a din an A. (Tm II, 2011 jul 24)

Şirul asemănărilor în parabole despre împărăţia lui Dumnezeu, se continuă şi astăzi.

Tema centrală nu poate să nu fie împărăţia Domnului. Fapt care minunează urechea auditoriului este imensurabila bucurie ce tratează acest subiect divin şi modul în care o face. Împărăţia însăşi este nelimitată în bogăţii şi comori ascunse, daruri minunate pentru cei care într-adevăr îl caută pe Dumnezeu, din tot sufletul lor.

Încă din cele mai vechi timpuri omul este însetat de Dumnezeu. Mărturie stă Sfânta Scriptură cu cărţile Sale Sfinte, căci altfel nu putem să le numim, dar şi toate profeţiile Vechiului Testament. Cunoştem existenţa Poporului ales de Dumnezeu, care cu drag ar fi rămas rob patimilor sale în Egipt, dar din adâncul inimii sale nutrea spre Dreptatea Divină, şi nu mai putea accepta subjugarea la care a fost supus. Astfel Decalogul, Legea Divină înscrisă pe Tablele de piatră, a reprezentat noul cod înscris nu numai cu litere pe piatră, ci şi cu sânge în inimile tuturora. Locul Sfânt în care se păstrau aceste legi era cortul, pe care Poporul ales îl muta din loc în loc pentru ca după găsirea pământului făgăduit, să-l aştepte pe cel promis, născut din neamul lui David.

Prima lectură citită din cartea Regilor, reprezintă rugăciunea lui Solomon, fiul lui David, către Dumnezeu. Fiul lui David avea să ducă la bun sfârşit planurile tatălui său de-a construi Templul sfânt şi de a conduce Poporul Sfânt cu înţelepciunea lui Dumnezeu. Toate acestea nu erau o misiune deloc uşoară pentru un tânăr, fără experienţă aşa ca Solomon. Darul pe care l-a primit de la tatăl său a fost frica de Dumnezeu şi credinţa în Dumnezeu. Iar aşa cum mărturiseşe şi Psalmistul „Ffrica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii.” În legătura credinţei faţă de Dumenezeu, aşa cum mărturiseşte şi prima lectură, Regel Solomon aflat la încput de drum, cere toate acestea în rugăciune. Căci cum altfel ne putem adresa lui Dumnezeu, decât numai în rugăciune. Chiar dacă Dumnezue este perfecţiunea însăsi, lui Dumnezeu nu-i scriem scrisori ca lui Moş Crăciun, nici nu-L putem telefona, iar în nici-u caz nu putem intra cu El pe Skype, chiar dacă întreaga noastră tehnică ni s-ar părea atăt de avansată, iar pe Dumnezeu ni l-am închipui mult superior, sau mult inferior acestor mijloace limitate, material vorbind. Nu Dumnezeu prin intermediul rugăciunii se lasă găsit, prin intermediul umilinnţei, al smereniei şi nici-odată Dumnezeu nu caută să complice lucrurile. Omul este acela căruia îi devine ideal de viaţă acest ţel: mereu într-atât complică toate, ca în cele din urmă pentru a descurca ceea ce el singur nu mai reuşeşte a descurca, observă simplitatea lui Dumneezeu, şi-o imploră în genunchi, în rugăciune.

În aceasta constă mistreul lui Dumneezeu: Dumnezeu cunoaşte sfârşitul drumului nostru şi ţelul l-a care vom ajunge, dar celui care i-a dat această putere de decizie asupra tuturor acestor hotărâri este însăşi fiinţa liberă umană, ceea ce va suporta şi consecinţele tuturor acestor decizii-OMUL. Căci scrie Sf. Apostol Paul în Scrisoarea către Romani 8,28-30 Pe cei pe care i-a predestinat să aibă această asemănare

i-a şi chemat; pe cei pe care i-a chemat i-a şi îndreptăţit; pe cei pe care i-a îndreptăţit i-a şi condus la mărirea sa.

Nici Evanghelia de azi nu transmite un mesaj mai prejos decât aceste taine, mistere, în faţa cărora omul rămâne mut, ori surd aşa cum amintea Domnul Cristos în Duminica trecută, ori în Evanghelia de Joi: Cine are urechi să audă!”. Celui care are i se va mai da şi-i va prisosi,dar celui care nu are şi ceea ce are i se va lua.13 De aceea le vorbesc în parabole, pentru că, deşi văd, nu văd,pentru că, deşi aud, nu aud şi nu înţeleg.14 Astfel se împlineşte în ei profeţia lui Isaia care zice:«Cu urechile veţi auzi, dar nu veţi înţelege;cu ochii veţi privi, dar nu veţi vedea.15 Acest popor şi-a împietrit inima, şi-a astupat urechile şi şi-a acoperit ochii, pentru ca ochii lor să nu vadă,urechile lor să nu audă şi inima lor să nu înţeleagă, ca nu cumva să se convertească şi eu să-i vindec».16 Dar fericiţi sunteţi voi,

căci ochii voştri văd şi urechile voastre aud.17 Căci vă spun adevărul:

mulţi profeţi şi drepţi au dorit să vadă ceea ce vedeţi voi şi n-au văzut,

şi să audă ce auziţi voi şi n-au auzit.

Comoara căutată şi găsită în ogor,ca apoi să fie ascunsă doar pentru un anumit timp. Negustor ce caută mărgăritarul de mare preţ, va vinde tot ce are numai pentru a cumpăra din măinile celor care nu ştiu să preţuiască împărăţia lui Dumnezeu despre care vorbeşte Domnul. Pescarul iscusit care în truda sa ştie că trebuie să trudească mult pentru a rămâne cu peşte de calitate; acesta cunoaşte în mod deosebit care este diferenţa dintre peştii cei buni şi peştii cei răi.

Evanghelia de azi ne propune să deschidem ochii, dar mai ales inima în faţa misterelor lui Dumnezeu. Să descoperim valoarea inestimabilă a Impărăţiei Sale, şi truda perpetuă de a căuta adevărata comoară, care nu se confundă cu banii, puterea, succesul, renumele, cariera, munca, maşina luxoasă, casa frumoasă.etc. Evangelia de azi ne propune să căutăm mărgăritarul de mare preţ. Acesta este Cuvântul lui Dumnezeu; iar Cristos mustră pe cei care totuşi au găsit acest mărgăritar, de a nu-l da la porci, căci aceştia nu ştiu a preţui valoarea incontestabilă. Dorim a-I converti pe cei de lângă noi, a le dezpietri inima tare ca piatra! Să cădem în genunchi, în rugăciune , ca şi regale Solomon. Căci rugăciunea este cea mai mare putere de pe pământ. Evanghelia de azi ne învaţă ceea ce însăşi Cristos le-a încredinţat Apostolilor: “mergeţi în toată lumea şi predicaţi Evanghelia! De azi Petre vei fi pescar de oameni!” Să nu ne mai consolăm cu idea că eu oricum sunt un peşte rău, ce oricum voi fi aruncat înapoi în mare. NU. Fraţi creştini! Nicidecum să nu confundăm pescarul cu ceea ce pescuieşte! Căci omul nu este peşte. Omul este creeat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, înzestrat cu voinţă liberă, raţiune trup muritor, şi suflet nemuritor. Aici este marele mister: mereu suntem chemaţi spre împărăşia lui Dumnezeu; decizia ultimă este a omului.

Să-I cerem azi, acum în rugăciune, nu cele materiale: comori şi nestemate, ci să-I cerem Tatălui Nostru din Ceruri, Dumnezeu, ca să vină împărăţia Sa, să ne primească în Împărăţia Sa. Să-I cerem ca să înţelegem adevărata valoare ce se află în cuvântul Său: Evanghelia, să-I cerem să auzim cu adevărat, iar auzind să credem, şi crezând să trăim, să înfăptuim ceea ce credem. Amin.

Dum. A 16-a de peste an (A) Timisoara Fabric II 17 jul.2011

Rugăciunea de cerere, în viaţa noastră religioasă, din păcate, ia spaţiul altor tipuri de rugăciune, care ar trebui practicate: laude, binecuvântare, mulţumire, adoraţie, oferire, contemplaţie.

Fapt este că avem atât de multe lucruri de cerut. Necesităţile sunt nenumărate. În afara celor obişnuite, sunt şi cele neprevăzute, incidentele neplăcute care nu pot fi puse la socoteală în mod preventiv nenorocirile, întâmplările. De la mântuire, trecând prin problemele economice şi familiare, lista „harurilor” pentru care batem la uşa Domnului se măreşte în fiecare zi mai mult.

Şi nu totdeauna El este aşa de prompt în a asculta aşa cum este de bănuit, din care rezultă mereu mai multe inclinaţii care ne obligă, în ciuda noastră, să le solicităm.

Şi Apostolul Paul ne aruncă în faţă că „nici nu ştim ce să cerem”.

Probabil, când scria creştinilor din Roma, nu erau încă practicate anumite forme devoţionale, şi credincioşii nu descoperiseră încă locurile adaptate, modalităţile potrivite şi oficiile competente pentru a prezenta cererile.

Este de ajuns să ascultăm, astăzi, anumite „rugăciuni comune”. Complete, insistente, definitive, prevăzute cu o documentaţie minuţioasă, chiar puţin presupuse, nu arareori indiscrete, excesive în privinţa tonului, aş îndrăzni să spun chiar obraznice. Totul este specificat în chip amănunţit. Deoarece lucrurile stau aşa şi aşa, din moment ce, şi pentru că unica soluţie, este aceea: Dumnezeu este obligat să ne asculte fiind atent la informaţiile şi cunoştinţele noastre.

În fond, îi uşurăm sarcina. Formularul deja l-am completat noi, în toate părţile sale, fără a lăsa nimic de o parte. El are de pus numai semnătura şi ştampila: „se aprobă”.

Necazul este că „nu ştim ce trebuie să cerem”.

Fără Duhul Sfânt, care se roagă în noi „cu gemete negrăite”, rugăciunile noastre nu vor ajunge niciodată la Tatăl. Mai mult, şi mai radical, rugăciunea ar fi imposibilă.

Mai ales, rugăciunea noastră nu reuşeşte totdeauna să dea cont de necesităţile noastre adevărate. Nu observăm lucrurile esenţiale care ne lipsesc.

În faţa unui obstacol, o dificultate, o piedică oarecare, de obicei cerem ca Dumnezeu să aibă grijă, să pregătească terenul, luând din el acele realităţi neplăcute. Noi ne dăm seama că, dimpotrivă, „este potrivit să cerem” ca Domnul să ne dea curaj, inteligenţă, fantezie pentru a înfrunta acea situaţie. Ne face să înţelegem că soluţia depinde de noi.

În sfârşit. Sarcina Duhului nu este aceea de a „sprijini” cererile noastre, să ne asigure o rezolvare favorabilă, şi în scurt timp. Nu. Duhul trebuie să „inspire” rugăciunea noastră, cererile noastre, nu a le face pur şi simplu proprii, să le recomande cu autoritate.

Noi trebuie să intrăm în perspectiva Duhului, nu invers.

Cred că echivocul multor implicări ale Spiritului, chiar în ocazii solemne, este chiar acesta: am vrea ca Spiritul să se mulţumească, să asculte de sugestiile noastre, să ajute perspectivele noastre, în loc ca noi să ne încredem, să ne abandonăm total la „gemetele sale negrăite” şi la jocul său imprevizibil.

Invocăm Spiritul Sfant ca să ne ducă acolo unde am stabilit noi să mergem, să se manifeste liber… după alegerile pe care le-am făcut noi deja şi prin care am folosit din belşug toate mijloacele .

În sfârşit, când este vorba de rugăciune, este necesar să ne retragem de o parte şi să-i dăm glas Duhului, rezistând ispitei de a-l sufoca cu cererile noastre insistente sau cu oarecare corectare.

Dar al cui este acel ogor? Poziţiile noastre sunt date peste cap mai ales de evanghelie. „În timp ce toţi dormeau…” Astăzi neghina este răspândită cu mâini pline sub ochii tuturor. Răul este expus, publicat, exaltat la lumina soarelui.

„De unde vine neghina?…” Şi dacă ar veni de la noi? Dacă şi noi am contribuit la producerea ei? De ce, când vorbim despre rău, şi vrem să verificăm cauzele lui, ne punem mereu în afara lui, ca şi cum n-am intra, n-ar fi şi aportul nostru decât neglijabil, nu am fi cel puţin un pic responsabili de apăsarea lui şi difuzarea lui în lume?

Şi poate este cazul şi de a ne întreba: „De unde vine sămânţa cea bună?”

Probabil Domnul ne lasă să intuim că „sămânţa bună” răsare pe ogoare nebănuite, este opera unor indivizi pe care nu-i prea luăm în consideraţie.

- Vrei să mergem să culegem neghina?

- Nu.

Interzicerea stăpânului, totuşi, nu înseamnă că nu trebuie să condamnăm răul, să numim păcatul păcat. „Nu”-ul hotărât nu înseamnă că trebuie să stăm să privim, resemnaţi, umiliţi, neputincioşi. Nu ne revine nouă să stârpim neghina – operaţie pe care am face-o cu plăcere – Totuşi este permis, este obligatoriu, de a căuta să o smulgem în unicul chip eficace: angajându-ne, personal, să semănăm în răbdare şi să cultivăm cu pasiune tot binele posibil.

La sfârşitul lumii, Fiul omului va trimite pe îngerii săi, care vor aduna din împărţia sa toate scandalurile…” Neghina, deci, a fost semănată după. Este născută în interiorul Împărăţiei. Deci în casa noastră, nu numai în ogorul adversarului, există scandaluri, şi vor rămâne până la sfârşitul lumii. Vor fi mult mai multe decât ne asteptam? Ar fi inutil de a face previziuni în această privinţă.

Sunt uimitoare, în această privinţă, expresiile din cartea Înţelepciunii, pe care ni le propune a doua lectură de astăzi:

„Tu, stăpânul puterii, judeci cu blândeţe;

ne guvernezi cu multă indulgenţă…

Cu un astfel de mod de a acţiona l-ai învăţat pe poporul tău

Că cel drept trebuie să iubească pe oameni;

În plus ai făcut pe fii tăi plini de speranţă dulce”

Putem să dăm la toate acestea un nume deosebit: îngăduinţă. Nu trebuie confundată, cu răul. Cine este, în practică, persoana „indulgentă”? Putem să spunem: este cineva care are o respiraţie lungă, respiraţie lentă şi profundă. Decis, are mereu prezente ţinta şi obiectivele, dar nu este grăbit, nu se lasă dominat de nerăbdare, amână nerăbdarea. Ştie să aştepte, alege timpuri lungi, caută să înţeleagă. Suportă cu seninătate contrastele, opoziţiile, chiar şi persecuţiile. Este sigur că Dumnezeu, chiar şi atunci când tace, are mereu ultimul cuvânt. De aceea trăieşte în pace, chiar şi în timpul furtunii dezlănţuite. Nu adoptă tonuri apocaliptice, nici chiar în momentele dificile. Face, zi de zi, un pic de curăţenie în casa proprie, fără a simţi trebuinţa de a merge să măsoare murdăria altuia.