Isus anunţă ucenicilor necesitatea de a merge la Ierusalim ca să pătimească multe şi să fie ucis. Petru nu înţelege această necesitate a suferinţei şi mai ales a morţii, deşi Mântuitorul îi pusese în legătură indisolubilă, cu învierea. Cum spune proverbul: Să nu dai vrabia din mână pe cea de pe gard, aşa şi el: socotea că Isus ar face mai bine să-şi apere viaţa pe care o are, decât să renunţe la dânsa, pentru cea pe care nu o are. Era logic în gândirea sa umană. Dar era necesar ca Petru, sa se lase contopit de iubirea lui Dumnezeu, şi să intre în logica divină a iubirii.
Isus îl dojeneşte cu cea mai mare asprime: Pleacă, satano, că nu cugeţi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor. Prudenţa umană este laşitate în faţa iubirii divine. Prudenţa renunţă; iubirea alege.
Madrid. Întâlnirea mondială a tinerilor catolici. Cu siguranţă mass-media v-a transmis un mesaj torsionat, al acestui ecou mondial. Nu trebuie sa fac altceva decât să mă pun în pielea părinţilor care aveau copii, sau rude la acest eveniment: cereu ca acele conflicte să fie evitate, şi asemenea lui Petru, dacă se poate cu orice preţ să se debaraseze de orice semne distinctive, care dovedeau autenticitatea unui pelerin, la vizita Sf. Părinte Papa Benedikt în Madrin. “Petru, luându-l deoparte a început să protesteze, zicând: Dumnezeu să te ferească, Doamne! Asta nu ţi se va întampla niciodată! Dar Isus întorcîndu-se i-s spus lui Petru: Pleacă de la mine Satano!”
Isus nu renunţă la viaţă şi la fericire prin suferinţă şi moarte, ci alege învierea, alege culmea fericirii, iar în faţa ei suferinţa de câteva ceasuri şi moartea nu contează, învierea este veşnic fericită şi izvor de fericire pentru cei care cred, îşi riscă vremelnicia pentru veşnicie.
Mare mi-a fost mirarea când din gura tinerilor am auzit, cum au ales ca la Madrid, ei vor purta toate ecusoanele, pălariile şi semnele distincte ale unui pelerin, căci fără ele erai doar un simplu protestatar, sau un simplu cetăţean al populaţiei Madridului. Chiar tinerii, care l-au urmat pe Cristos au ales de a nu rămâne ascunşi, ci de a ieşi în stradă cântând, şi strigând: “De ce vă este frică fraţilor, azi chiar putem muri fericiţi, aşa ca şi martirii”
Cristos este calea; ea este îngustă aici, fiindcă tot pământul este îngust faţă de împărăţia cerească, dar el îi invită pe ucenici să-l urmeze şi se vor convinge.
Iar ca dăruirea noastră să nu devină obiect de mândrie, sau de dispreţ faţă de cei care nu ne urmează, trebuie să învăţăm ceva şi din expeirenţa lui Petru. Când Isus l-a pus piatră de temelie a Bisericii, în loc să răspundă alegerii pline de iubire a lui Isus cu alegerea sa plină de recunoştinţă, crede că Isus i-a devenit datornic, pentru că i-a dat răspuns corect la întrebarea despre ce spun oamenii că este el şi prin urmare, ar trebui ca Isus să asculte şi de învăţătura lui de a nu merge la Ierusalim pentru suferinţe şi moarte: Să nu ţi se întâmple ţie acestea! Dojenit atât de aspru, impresionat până în adâncul sufletului că Isus, atât de blând poate să dojenească atât de greu, Petru cade pe gânduri şi meditează profund, ca să afle unde este greşeala pe care a comis-o. Nu va înţelege diferenţa dintre renunţarea pe care el a propus-o lui Isus şi alegerea pe care acesta a făcut-o decât după coborârea Duhului Sfânt, care îl va umple de înţelepciune, înţelegere, ştiinţa celor de mai mare valoare şi de puterea de a alege, asemenea lui Isus, voinţa Tatălui, de a merge şi a predica celor de afară veniţi la sărbătoarea cincizecimi. Isus a voit să aleagă moartea? Nu, el a ales voinţa Tatălui şi implicit toate cele legate de împlinirea ei. Mântuitorul însuşi subliniază această dăruire total liberă. Privind din exterior, am fi înclinaţi să spunem că şi-a impus o moarte violentă; dar în realitate suntem în faţa unui dar al vieţii, făcut cu deplină cunoaştere şi libertate. El dăruieşte din proprie iniţiativă această viaţă pământească, pe care nimeni nu este în măsură să i-o ia (In 10,18). Cu atât mai mult se cuvine ca noi să oferim ceea ce putem pierde, să alegem viaţa pe care cel care ne-a dat-o, Dumnezeu, ne-o poate lua. Să o dăruim, ca să primim în dar, viaţa nouă prin înviere. Acest fel de alegere constituie o cale îngustă, fiindcă sunt foarte puţini acei care o înţeleg şi riscă să meargă pe dânsa.
Cât de mult suferă în zadar cei care renunţă la Dumnezeu, la credinţă şi la viaţa sacramentală, nădăjduind că îşi vor găsi fericirea în cele lumeşti, trecătoare. Suferinţa lor o putem deduce din unele expresii ale unor cunoscuţi atei precum Haine, Voltaire, Lenau şi alţii.
A trăi este a suferi; întreaga lume este un spital imens şi medicul este moartea, zicea Haine cu tristeţe.
Ce este viaţa veşnică, nu ştiu, dar că viaţa pământească este o farsă proastă, o ştiu bine, spunea Voltaire cu mândrie descurajantă.
Cel mai fericit dintre toţi este cel care moare de copil, zicea Lenau cu un dram de deznădejde.
Coppée, renumitul scriitor francez, a căutat în zadar fericirea fără Dumnezeu. Ajungând aproape la disperare, şi-a recăpătat credinţa pe patul de suferinţă şi a mărturisit: Viaţa (fără Dumnezeu) este ca o ceapă, dacă o tai, începi să plângi.
Chopin, mare compozitor, pe patul de moarte, sărutând crucifixul, a spus: Abia acum sunt la izvorul fericirii.
Toţi acei care ştiu să-l aleagă pe Isus, aleg fericirea, viaţa, învierea.
Alegerea învierii este o condamnare la moarte a egoismului şi o înscriere în logica lui Dumnezeu. În fiecare dintre noi este un Petru care protestează la această condamnare la moarte. Chemarea noastră de azi stă în a ne converti la gândirea lui Dumnezeu prin Isus Cristos, el fiind actul suprem al iubirii. Amin.