luni, 5 septembrie 2011

Dum. A 23 -a din an (A) 04 sept.2011

În această duminică, auzim de primele reguli ale unei comunităţi creştine primare., ceea ce reprezintă fapte care azi cu greu mai pot fi acceptate, şi anume simţul responsabilităţii, ce o avem faţă de cei din comunitatea noastră. Oare care este cauza pt. care azi pare imposibil? În Evanghelia de azi primii creştini îşi permit să reflecteze la aceasta. Chiar şi indirect se atenţionează reciproc. Nu se şifonează dacă oarecum şi între patru ochi i s-a atras atenţia, sau aceasta i s-a făcut în faţa comunităţii. În atenţionarea frăţească, cazul trebuia să fie lăsat în mâinile bisericii, si trebuia să fie dus în faţa comunităţii. Atmosfera era foarte frăţească, iar procedura pentru fiecare era naturală. Pe deasupra mai mult comunităţii îi erau date drepturi care le îndeplinea cu autoritate: „ceea ce veţi lega pe pământ, şi în cer va fi legat, iar ce veţi lega pe pământ, legat va fi şi în ceruri.

Mare importanţă primeşte rugăciunea comunităţii. Cu credinţă tare mărturiseau, că că dacă doi sau trei se vor aduna şi vor cere în numele lui Dumnezeu, aceasta cu siguranţă vor primi.

Acestea stăteau la baza comunităţilor primare creştineşti. Dar oare mai sunt valabile şi aceste îndemnuri şi în comunitatea din ziua de azi? Fiindcă scopurile sunt şi au rămas tot aceleaşi. Şi noi moartea sa o vestim şi învierea sa o mărturisim, până când nu v-a veni. Atât de simplu ar părea totul. Este îndeajuns doar întâlnirea a doi trei oameni în numele lui Cristos? oare între noi locuieşte Dumnezeu, dacă ne vom aduna în numele lui Cristos? De multe ori aşa se întâmplă ca şi cum nici nu ar fi aşa. Rugăciunile comunităţii nu întotdeauna primesc ascultare. În astfel de momente unde este Dumnezeu?, pentru că dacă ne-am adunat în numele lui Dumnezeu, ar trebui să fim ascultaţi...

Dar întrebarea se poate pune şi invers. Să ne uităm şi noi în jur şi să vedem oare nu este greşeală în comunitatea noastră?, oare nu chiar de aceea nu primim ascultare, pt. Că nu suntem capabili să ne rugăm ca şi membrii ai comunităţii?.

Înainte să dăm un răspuns final întrebării, să privim puţin prima comunitate creştină. Membrii lor nu s-au scandalizat imediat, dacă cineva s-ar fi străduit să-şi îndrepte pe drumul cel pe aproapele său. De ce? . Pentru că ei alcătuiau o comunitate a iubirii. Ştiau să schimbe între ei cuvinte fără să aibe prejudecăţi. În comunitatea lor domnea spiritul frăţesc, familiar. Chiar şi pe cel păcătos îl acceptau ca şi pe fratele lor. Aşa am citit: „dacă fratele ţi-a greşit...”. Celui care a greşit, s-au străduit să-l înţeleagă şi cu o uriaşă răbdare şi dragoste l-au călăuzit spre drumul corect.

Evanghelistul Matei aminteşte că Domnul se bucură mai mult de oiţa care s-a găsit, după ce a fost pierdută, şi o aduce pe umeri acasă. Mai bine se bucură decât celorlalte 99. Tot acelaşi spirit al apostolilor a însufleţit şi comunitatea primilor creştini.

Cunoaştem întâmplarea lui Petru cum fratelui nu de şapte ori trebuie să ierte, ci de 70x7 trebuie să ierte. Credincioşii încă de atunci au reflectat cum şi în ce fel trebuie să caracterizeze comunitatea creştină. Aici nu poate fi vorba despre „lasă că-l învăţăm noi minte!. Între ei nu putea fi vorba de aşa ceva.

Azi unde este acea comunitate, în care membrii se îngrijesc în aşa măsură unii cu alţii?. Chiar şi atunci ne simţim jenaţi, dacă preotul în predica duminicală are curajul să spună despre „unele” greşeli deja publice...Chiar şi atunci ne şifonăm. Oare comunităţii noastre eset tot în regulă?. Nu are lipsuri#. Avem curajul să spunem păcatelor pe nume?.

Poate rugăciunile noastre chiar de aceea nu câştigă îndurare de la Dumnezeu, pt. că şi în liturghia comună doar la noi înşine ne gândim, ne rugăm singuri, fiecare pentru el.

Formarea unei comunităţi în spiritul lui Cristos este misiunea tuturora. Să începem şi aşa vom vedea cum experimentăm sufletul comunităţii şi apropierea de Dumnezeu. Amin.