Duminica a 2-a după Paşte (01 Mai 2011 Beatificarea lui Papa Ioan Paul al II-lea)

Pontificatul lui Ioan Paul al II-lea a fost un semn clar şi elocvent, nu numai pentru catolici, ci şi pentru opinia publică mondială, pentru oameni de orice culoare şi crez. Reacţia lumii la stilul lui de viaţă, la dezvoltarea misiunii sale apostolice, la modul în care a suportat suferinţele sale, la decizia de a duce înainte ministeriul său petrin până la sfârşit aşa cum voia Providenţa divină şi în sfârşit reacţia la moartea lui, popularitatea aclamaţiei "Sfânt imediat!" pe care cineva a propus-o în ziua înmormântării lui: toate acestea au baze solide în experienţa de a fi întâlnit persoana care era papa. Credincioşii au simţit, au experimentat că era "un om al lui Dumnezeu", care vedea într-adevăr paşii concreţi şi mecanismele lumii contemporane "în Dumnezeu", în perspectiva divină, cu ochii unui mistic care priveşte numai la Dumnezeu. Era în mod clar un om al rugăciunii, până acolo încât din dinamismul unirii lui personale cu Dumnezeu, din ascultarea constantă a ceea ce Dumnezeu vrea să spună într-o situaţie concretă a derivat toată "activitatea papei Ioan Paul al II-lea". Cine era mai aproape de el a putut să verifice că înainte de a-i întâlnii pe oaspeţii săi, şefi de stat, înalţi reprezentanţi ai Bisericii sau simpli cetăţeni, Ioan Paul al II-lea se reculegea în rugăciune după intenţiile oaspeţilor şi a întâlnirii care urma să aibă loc.

"Totus tuus", încrederea în Maria Mama lui Dumnezeu

Viaţa lui Ioan Paul al II-lea a fost în totalitate dedicată slujirii Domnului, prin mijlocirea Mamei. Motoul său era "Totus tuus", pentru binele Bisericii şi pentru cel al omului care este pe calea Bisericii (Redemptor hominis, nr. 14). Aceasta este "raison d"ętre" a călătoriilor apostolice internaţionale, a întâlnirilor zilnice cu oamenii, cu responsabilii comunităţilor ecleziale, cu cardinalii şi episcopii, cu şefii celorlalte Biserici şi ai comunităţilor creştine, şefii celorlalte religii şi laicii. În acelaşi mod, acest lucru este adevărat pentru documentele scrise ale papei şi relaţiile diplomatice ale Sfântului Scaun cu statele şi organizaţiile internaţionale.

Războiul din Irak şi "ofensiva de pace"

Uneori, ca în cazul eforturilor pentru a evita războiul dintre Statele Unite şi Irak, există o adevărată "ofensivă de pace", nu numai pentru a salva vieţi umane, ci şi pentru a pune o stavilă creşterii urii şi a ideilor fără sens despre ciocnirile de civilizaţii, sau despre noul fenomen al terorismului la scară mondială. Avem deci discursul pentru noul an adresat Corpului diplomatic acreditat pe lângă Sfântul Scaun şi neuitata lună februarie 2002, cu seria de întâlniri ale papei cu diplomaţi de "prima categorie":

"Tocmai acesta era unul din lucrurile pe care le îndrăgea mai mult Ioan Paul al II-lea: să facă să se înţeleagă cu claritate că privim la Cristos care vine; deci că acela care a venit este mult mai mult şi cel care vine, şi că în această perspectivă noi trăim credinţa îndreptaţi spre viitor. Din asta face parte faptul că apoi suntem cu adevărat capabili să reprezentăm mesajul credinţei din nou din perspectiva lui Cristos care vine" (Benedict al XVI-lea, "Lumina lumii").

Jubileul anului 2000 ne aminteşte de Ţara Sfântă, ţara lui Isus, şi de Roma, locul apostolatului succesorului lui Petru, legătura autenticităţii mesajului şi a unităţii comunităţii ecleziale. Acest mesaj a fost reformulat în scrisorile apostolice Tertio millennio adveniente şi Novo millennio ineunte. Însă pentru papa, ceea ce conta mai mult era mulţumirea personală şi cea a întregii Biserici adusă Domnului nostru Isus şi întâlnirea în credinţă cu Acela care a iubit până la sfârşit, care ne-a mântuit şi rămâne un semn aşa de necesar într-o lume care este tot mai surdă şi caută să organizeze viaţa sa ca şi cum Dumnezeu nu ar exista, rătăcind astfel fără identitate şi fără semnificaţie.

Atenţia faţă de tineri şi semnificaţia Zilelor Mondiale ale Tineretului

Ioan Paul al II-lea era obişnuit să evalueze rezultatele călătoriilor apostolice internaţionale împreună cu colaboratorii săi, pentru a înţelege ce a fost bine şi a vedea schimbările care trebuie efectuate în călătoriile următoare. După călătoria în Polonia din anul 1991, Papa a observat că în timpul Liturghiei la Varşovia, în zonele mai îndepărtate, tinerii plecau şi veneau, beau bere sau Coca-cola şi se întorceau. "Nu era, a spus el, ca în călătoriile precedente, a fost o schimbare de mentalitate în societate. Nu foloseşte a păstra «primele locuri". VIP-urile sunt mereu aşezate în acelaşi mod, dar «marginile" sunt importante şi merită atenţia noastră". Trebuie notat că papa nu folosea cuvântul "mulţime": mereu a văzut şi a dat atenţie "oamenilor".

Cu crearea Zilelor Mondiale ale Tineretului, papa a dat sprijinul său diferitelor forme de activitate a laicilor în viaţa şi în misiunea Bisericii. Generaţia de la sfârşitul anilor Şaizeci, cu particularităţile sale, a venit şi a plecat. Între timp a venit o nouă generaţie, cu noi probleme. Şi cea succesivă, mai pragmatică, îmbătrâneşte. Astăzi trebuie să ne întrebăm: "Cum să ajungem la o lume care se ameninţă pe ea însăşi şi în care progresul devine un pericol? Oare nu trebuie din nou să încercăm să reîncepem de la Dumnezeu?"

Simplitatea rugăciunii lui Ioan Paul al II-lea

Ioan Paul al II-lea ştia bine că experimentăm un moment istoric foarte complicat, (...) Timpurile, în care trăim, sunt în mod inexprimabil dificile şi neliniştite. Dificilă şi tensionată a devenit şi calea Bisericii, dovadă caracteristică a acestor timpuri, atât pentru credincioşi, cât şi pentru păstori.

"Atentatul, la 13.V.1981, într-un fel a confirmat exactitatea cuvintelor scrise mai sus; Cu atât mai profund simt că sunt total în mâinile lui Dumnezeu - şi rămân încontinuu la dispoziţia Domnului meu, încredinţându-mă lui în Neprihănita sa Mamă (Totus tuus)".

De la începutul pontificatului său, în anul 1978, Ioan Paul al II-lea a vorbit des în omiliile sale despre milostivirea lui Dumnezeu. Aceasta a devenit tema celei de-a doua enciclice, Dives in misericordia, în anul 1980. Era conştient de faptul că moderna cultură şi limbajul ei nu au un loc pentru milostivire, tratând-o ca pe ceva straniu; încearcă să înscrie totul în categoriile dreptăţii şi legii, dar asta nu e suficient, pentru că nu este realitatea lui Dumnezeu.

(...). Câtă nevoie de milostivirea lui Dumnezeu are lumea de astăzi! În toate continentele, din adâncul suferinţei umane, pare să se înalţe invocarea milostivirii. Acolo unde domină ura şi setea de răzbunare, acolo unde războiul aduce durerea şi moartea nevinovaţilor este nevoie de harul milostivirii pentru a potoli minţile şi inimile şi a face să apară pacea. Acolo unde dispare respectul faţă de viaţa şi demnitatea omului, este nevoie de iubirea milostivă a lui Dumnezeu, la lumina căreia se manifestă valoarea inexprimabilă a oricărei fiinţe umane. Este nevoie de milostivire pentru a face în aşa fel încât orice nedreptate în lume să-şi aibă sfârşitul ei în strălucirea adevărului. De aceea astăzi, în acest Sanctuar, vreau în mod solemn să încredinţez lumea Milostivirii Divine.

(După Zenit, 15 ianuarie 2011)

Floriile A

Aceasta este ultima profeţie a suferinţei: evenimentele cuprinse in Evanghelia lui Matei oferă credincioşilor înainte de toate o realitate nemiloasa.
soarta lui Hristos, este aleasa de Tatăl, dar acest lucru nu elimina nici reduce responsabilitatea trădătoare a lui Iuda. Evanghelistul trebuie să ii protejate împotriva tuturor de delesatorii credintei, de asemenea este posibil, ca puternic sa ublinieze păcatul lui Iuda. Greu să formulezi si în cuvinte ("ar fi fost mai bine pentru omul acela , dacă nu s/ar fi născut "), Traditia populara a vazut in aceasta tradare pustiirea tradatorului. Evident, însă, că această concluzie este incorectă, deoarece ar fi fost cauzate avertismente strict pastorale, care nu este în primul rând teologice.

Cei care au beneficiat de sărbătoarea Paştelui evreiesc, nu doar părinţii au dispus concret de eliberare, ci si chiar noi insine. Invitatia nu se refera doar la optionalul "Luati si mancati” , ci se înţelege "Face.ti asta, in amintirea mea, deci a ne hrani cu trupul lui Cristos" (cf. Lc 22:19). La amintirea evreilor trecerea prin Marea rosie, doar capul de familie avea ingaduinta de a spune:„Aceasta este pâinea de amărăciune, pe care părinţii noştri au mâncat-o în Egipt". Isus este pâinea simbolica e imagine propriul corp oferit in ceruri, la care se adauga Luca, si o face intr-un mod apt de a "spune" care se frange pentru voi! (22:19). Mielul de pasti ucis acum cu prilejul acestei cine, Cristos a amintit de propria sa moarte.(2.12 şi 24. V), caci insasi cuvantul „trup” se leaga strans de adevarata jertfa. Isus nu este în esenţă întreg, dar, ofera pâinea frântă, şi simbolizează trupul său, în curând pentru a-l da pentru toată lumea. Prin urmare, la fel si sangele este ritualic prezentat separat. Astfel pâinea simbolizează trupul oferit pentru momenire,de care ca fiii care- nu doresc să se indeparteze departe de voinţa Tatălui. De aceea hrana sprituala reprezinta a ne asuma si a fi o parte din noi cauza pentru care a murit, adica la a ne jertfi viata noastra in acelasi mod ca si Cristos, pentru binele multora.

pr.hiticas macedon

duminica a IV-a din postul Pastelui A

Cristos este radical. Şi orice ucenic al lui Isus trebuie să fie radical. Radical vine din latinescul "radix, radicis" care înseamnă rădăcină. Radical nu în sensul politic al cuvântului. În politică radical înseamnă extremist, fanatic, fundamentalist. Paradoxal, partidele politice devin extremiste tocmai fiindcă nu au rădăcini în profunzime şi, rămânând la suprafaţă, se extind până la extreme, fie la dreapta, fie la stânga.

Isus este radical în sensul că merge la rădăcina păcatului şi vrea să o extirpeze. Crima se naşte în inima omului. Rădăcina e ura. Dacă din inimile oamenilor ar dispărea orice sentiment de ură, ar dispărea orice crimă în lume şi fiindcă crima se naşte în inima omului, Apostolul Ioan spune: "Cine urăşte pe fratele său este ucigaş".

Şi fiindcă Dumnezeu este iubire, iar Satana este ură, pentru acelaşi apostol Ioan, deosebirea dintre fiii lui Dumnezeu şi fiii Satanei este extrem de uşor de făcut: cei care iubesc îl au pe Dumnezeu de tată; cei care urăsc îl au pe Satana de tată. Comentând aceste cuvinte ale Sfântului Ioan, Sfântul Augustin scria: "Sola dilectio discernit filios Dei a filiis diaboli. Baptizentur omnes, signent se omnes signo crucis, intrent omnes ecclesiam, content omnes Alleluia, non discernuntur filii Dei et filii diaboli, nisi charitate".

(Numai iubirea îi deosebeşte pe fiii lui Dumnezeu de fiii diavolului. N-au decât să se boteze toţi, n-au decât să facă toţi semnul crucii, n-au decât să intre toţi în biserică, să cânte Aleluia, dar numai iubirea îi deosebeşte pe fiii lui Dumnezeu de fiii diavolului).

Aici este distincţia dintre Isus şi Satana ,,Isus ii iubea pe Marta, pe sora ei Maria şi pe Lazăr,,. Exprimându-se puţin diferit, acelaşi lucru îl spune Sfântul Grigore cel Mare: "Si Dei vocantur filii qui pacem faciunt, procul dubio Satanae sunt filii qui facem confundunt".

(Dacă făcătorii de pace fiii lui Dumnezeu se vor chema, fără îndoială, cei care distrug pacea fiii Satanei se vor chema).

Iubirea aceasta pe care o cere Isus nu ţine de sentiment, ci de voinţă. Sentimentele nu depind de noi. Când treci pe lângă o murdărie, nu eşti tu vinovat de mirosul urât care îţi loveşte nările. Şi nu poţi face ca murdăria să miroase a parfum. Singurul lucru pe care îl poţi face este să nu stai cu nasul deasupra murdăriei, ci să te îndepărtezi, să o ocoleşti. ,, Doamne, miroase dej, căci e mort de patru zile!,, La fel, când cineva te-a insultat, te-a brutalizat, te-a calomniat, ţi-a făcut un rău, o nedreptate, nu eşti responsabil şi nici vinovat de sentimentele care se nasc spontan în inima ta: durere, mâhnire, umilire, indispoziţie. ,,Marta i-a zis lui Isus: Doamne dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit!,, Acestea, fără voia ta, le poţi simţi zile, luni, ani, fără să le poţi uita. Şi sunt răni săpate în inimă care nu se închid decât în mormânt. ,,,, Mormântul ear o grotă, la intrarea căreia ear aşezată o piatră,,. A iubi înseamnă a nu mocni în inimă, a nu nutri în mod voit asemenea sentimente, a nu le lăsa să degenereze în sentimente de ură, de răzbunare. Legea naturii e aceasta: reacţia la insultă este mânia, ura, răzbunarea, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Împărăţia cerurilor se cucereşte prin violenţă. Isus ne cere violenţă asupra firii noastre omeneşti decăzute şi rebele: ,,Isus i-a răspuns fratele tău va invia!, Ştiu că va invia, la inviere la ziua de apoi! Eu sunt ănvierea şi viaţa, cine crede în mine, chiar dacă moare, va trăi! Şi oricine trăieşte şi crede ăn mine, nu va muri în veci. Crezi tu aceasta!!! Da Doamne, eu cred!,, Să nu urmăm pornirile naturale care cer răzbunare, ci să mergem împotriva lor; nu numai să nu ne răzbunăm, dar să facem bine celor care ne urăsc. E greu, e imposibil, e peste puterile omeneşti. Dar e posibil când intervine harul lui Dumnezeu. Împreună cu harul lui Dumnezeu sunt necesare însă eforturi îndelungate şi uneori eroice de stăpânire de sine: de stăpânire a nervozităţii, a mâniei, a dorinţei de răzbunare. ,,lui Isus i-au dat lacrimile!,,

Cel care se lasă stăpânit de ură, de mânie, de răzbunare, nu-i face atât rău celui pe care îl urăşte, cât mai ales sieşi îşi face rău. Scrie Sfântul Augustin: "Nici un duşman, oricât ar fi el de turbat, nu-ţi poate dăuna atât cât îţi dăunezi tu singur, dacă îl urăşti. El îţi poate distruge gospodăria de la ţară sau casa, îţi poate omorâ vitele, servitorul, servitoarea, fiica sau soţia, sau, cel mult, dacă poate, îţi ucide trupul, dar nu poate provoca sufletului tău paguba pe care i-o poţi provoca tu singur". Continuă Sfântul Augustin: "Dacă ai şti că în casa ta se află un şarpe sau o insectă otrăvitoare, oare nu ai depune toate strădaniile ca să izgoneşti din casa ta o asemenea insectă? Ura şi duşmănia nu sunt altceva decât şerpi şi scorpioni otrăvitori. Şi nu vrei să faci curat în inima ta, care este templul lui Dumnezeu?"

cap. al XIII-lea din Prima Scrisoare a Sfântului Pavel către Corinteni. De ai cunoaşte toate limbile pământului, dacă nu ai dragoste, nu eşti nimic. De ai avea toată ştiinţa şi toate doctoratele, şi toate gradele academice, şi toate titlurile bisericeşti şi lumeşti, dacă nu ai dragoste nu eşti nimic. Dar cum? Poţi să faci fapte de iubire, să dai pomană, şi să nu ai iubire? Da. E ceea ce explică genial în timpurile moderne teologul rus V. Soloviov, vorbind de Anticristul caritativ care face faptele carităţii, ale iubirii, dar nu are substanţa iubirii, adică pe Dumnezeu, care este iubire.

Şi dacă se merge cu asceza până acolo încât ţi-ai arde trupul de viu, dacă nu ai dragoste, nu eşti nimic. Fără dragoste eşti doar o aramă sunătoare, un chimval zăngănitor. Dumnezeu este iubire, Isus a zis: Eu sunt învierea şi viaţa, cine crede în mine chiar dacă moare va trăi.

Predica pentru calea crucii 11 apr.2011, tema centrala “Cred in Biserica (...) Apostolica” millennium aniversare 110 ani.

Întreaga Biserică este apostolică şi ne cheamă pe toţi a-l mărturisi pe Cristos.

"«Deoarece Cristos, cel trimis de Tatăl, este izvorul şi originea întregului apostolat al Bisericii», este evident că rodnicia apostolatului celor hirotoniţi cât şi al laicilor, depinde de unirea lor vitală cu Cristos. În funcţie de vocaţii, de exigenţele timpurilor, de diferitele daruri ale Duhului Sfânt, apostolatul ia formele cele mai diferite. Dar întotdeauna iubirea dobândită mai ales din Euharistie, «este sufletul întregului apostolat»" (CBC 864).

Deoarece, toţi credincioşii creştini sunt destinaţi de Dumnezeu la apostolat, în virtutea botezului şi a mirului, laicii au obligaţia generală şi se bucură de dreptul de a lucra cu râvnă, fie individual, fie în asociaţii, ca mesajul divin al mântuirii să fie cunoscut şi primit de toţi oamenii din întreaga lume. Această obligaţie devine şi mai urgentă în acele circumstanţe în care oamenii nu pot să asculte Evanghelia şi să-l cunoască pe Cristos decât prin intermediul laicilor. Cei care trăiesc starea de căsătorie, după propria vocaţie, au datoria specială de a depune tot efortul, prin căsătorie şi familie, la zidirea poporului lui Dumnezeu. Laicii, ca să poată să trăiască după învăţătura creştină, să o răspândească şi, dacă este necesar, să o apere, şi, ca să poată să participe la activitatea apostolică, au obligaţia şi se bucură de dreptul de a dobândi cunoaşterea acestei învăţături, adaptată capacităţii şi condiţiei fiecăruia (cf. CDC, can. 225-229).

Apostolatul izvorăşte din fiecare fiinţă, persoană creată de Dumnezeu, care duce o viată creştină şi demnă de imitat de către celălalt cu care vine în contact. "Şi noi am văzut şi mărturisim că Tatăl a trimis pe Fiul ca să fie mântuitorul lumii"(In 4,14). Pentru aceasta a chemat Dumnezeu pe fiecare în parte şi i-a dat o misiune. "Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi crezi în inima ta că Dumnezeu l-a înviat dintre cei morţi, vei fi mântuit" (Rom 10,9). Aceste versete ar trebui să încurajeze tot mai mulţi creştini la misiunea de apostolat, pentru că aceste cuvinte divine, poartă sămânţa apostolatului individual. Înainte de a începe un apostolat individual, persoana ca atare trebuie să ştie concret care îi este misiunea sa pe pământ, viaţa particulară pe care şi-a ales-o. Conştientizând la misiunea sa şi la viaţa sa proprie, fie că este cleric sau laic, să fie dispus, în calitate de creştin autentic, să-şi îndeplinească misiunea sa nobilă, având ca model pe Cristos. Importanţa necesităţii apostolatului reiese nu atât din faptul că Isus ne promite o recompensă în cer, ci şi din aceea că noi avem obligaţia să răspundem la cererea divină, parcă şi mai mult "disperată" în timpurile noastre, de a aduce pacea în inimile oamenilor, în familii, în întreaga societate.

4. 2. Importanţa apostolatului in viaţa de familie

În familiile umane se cunosc crize ale adolescentului ajuns la maturitate, revolta tinerilor la fiecare principiu de autoritate, dorinţa de autonomie, intoleranţa ambientului din casă, neînţelegeri reciproce. Numai cu vârsta, fiii obţin adevăratul echilibru al ideilor, al afecţiunii şi redescoperirea celei mai conştiincioase stime faţă de părinţi.

Şi în familia spirituală a Bisericii există, multă intoleranţă. Sperăm ca acest Conciliu, stimulând laicii la o mai mare aprofundare şi responsabilitate a cunoaşterii poziţiei pe care o au, în Corpul Mistic al lui Cristos, să-i conducă să reflecteze la o mai mare stimă şi venerare a familiei care este un adevărat nucleu de trăire a credinţei profesate prin botez. Laicul catolic, muncind în câmpul apostolatului, pregăteşte teren pentru sosirea unui cler mai bun. Nu trebuie uitat că anumite defecte sacerdotale sunt defecte provenite din familii, sau defecte ale ambientului de unde vine acest cleric. Dacă în familie veghează pietatea, dacă înfloreşte integritatea educaţiei, dacă domină legea lui Cristos, atunci în ea, cu ajutorul harului divin, în mod uşor, se întipăresc germenii unei vocaţii la viaţa sacerdotală şi religioasă şi se pot pune fundamentele sfinţeniei.

Laicul nu reprezintă Biserica la nivel de instituţie, aceasta este adevărat, dar pin comportamentul său o poate compromite. Numai că dacă o reprezintă sau o recunoaşte, în baza conduitei practice a laicului catolic, aceasta este în mod continuu sub ochii lui. Falimentul vieţii personale a apostolatului laicului, de multe ori, semnifică pentru mulţi, falimentul creştinismului însuşi.

Angajarea laicilor în evanghelizare este, dincolo de a fi o exigenţă a Bisericii pentru renovare, şi o exigenţă inerentă a misiunii ei în lume, având în vedere numărul mare de creştini care se îndepărtează de Biserică şi Evanghelie. Apostolatul laicului trebuie făcut cu mare atenţie în ceea ce priveşte confesiunile religioase care s-au înmulţit azi, fiind foarte periculoase pentru creştinii catolici care nu sunt bine pregătiţi şi alunecă uşor pe panta aceasta a falşilor profeţi. Laicul care este angajat în apostolat se găseşte într-o situaţie delicată; aducându-şi contribuţia sa de adevărat mărturisitor al credinţei profesate, se pot depăşi aceste probleme cu care omul, derutat fiind, se confruntă şi face această experienţă de multe ori neplăcută. La astfel de situaţii se ajunge şi din cauza lipsei de colaborare a creştinilor catolici, mai ales, dacă este vorba de o comunitate mică de catolici, într-un ambient predominant ortodox sau protestant. Pentru depăşirea inconvenientelor, se poate recurge la o cât mai strânsă prietenie şi schimburi de experienţă, ajutându-se reciproc pe plan spiritual şi, nu în ultimul rând, pe plan material. Ştim şi cunoaştem atâtea cazuri când unele persoane au renunţat la dreptul de creştin în schimbul unui "vas de linte".

Credincioşii laici sunt aceia care, fiind încorporaţi în Cristos prin botez, au devenit poporul lui Dumnezeu şi, de aceea, făcuţi părtaşi într-un mod special la oficiul sacerdotal, profetic şi regal al lui Cristos, au fost chemaţi să realizeze, fiecare după condiţia sa juridică, misiunea pe care Dumnezeu a încredinţat-o Bisericii ca s-o împlinească în lume. Între toţi credincioşii, în virtutea renaşterii in Cristos, există o adevărată egalitate în demnitate şi acţiune şi, datorită acestei egalităţi, toţi colaborează la edificarea Trupului lui Cristos după condiţia şi misiunea fiecăruia.

Tot în acelaşi document, se mai subliniază şi faptul că: "Duhul Sfânt a suscitat în aceşti ultimii ani grupuri, mişcări şi asociaţii care au îmbogăţit Biserica cu o prezenţă vivace şi dinamică. Ei sunt chemaţi să găsească forme concrete de angajare şi de stil misionar în spiritul unei autentice comuniuni ecleziale"(CC 21). Însuşi Papa, la întâlnirea de la Loretto din 1985, a spus: "Marea varietate si vivacitate a grupărilor şi mişcărilor au ca finalitate promovarea comuniunii ecleziale".În l988, la reuniunea de la Roma a tuturor mişcărilor şi grupurilor ecleziale, Papa a afirmat:

"Anii trecuţi au fost o perioadă de încercare în ceea ce priveşte fidelitatea lor, o ocazie importantă pentru a verifica autenticitatea carismelor. Acum însă există ceva nou: apare o maturitate eclezială, o provocare, un drum de parcurs pentru a întâmpina o lume secularizată care distruge credinţa şi, deci, necesitatea unei vestiri puternice a credinţei şi a unei formări creştine solide".

Sfântul Părinte vede în mişcările ecleziale răspunsul providenţial dat dramaticei provocări a sfârşitului şi începutului de mileniu. Motivul atenţiei pastorale dat formelor organizate de apostolat laical nu este ocazional şi funcţional, ci teologic. Este Duhul Sfânt care în Biserică revarsă carisme personale şi comunitare în vederea unităţii comune. Asociaţiile şi mişcările nu au sens decât în Biserică şi pentru Biserică, apreciate ca locuri şi instrumente pentru a exprima comuniunea: "Biserica, fiind în natura ei misionară un câmp de apostolat imens şi variat, deschis şi pentru laici, este spaţiu al misiunilor. Toţi credincioşii, prin botezul şi prin darul credinţei, trebuie să simtă şi să trăiască universalitatea sa, catolicitatea, pentru a se extinde şi a se consolida împărăţia lui Dumnezeu". Dacă e să sintetizăm misiunea Bisericii, trebuie să spunem că ea are rolul de a aduce mântuirea. Atunci, întrebarea este: de ce atâtea forme de apostolat? Această varietate de forme de apostolat, atât clericale, dar în special laicale, este cerută de diferitele situaţii în care ea se găseşte şi de carismele diverse cu care membrele ei sunt dotate: "După darul pe care l-­a primit fiecare, slujiţi unii altora ca nişte buni economi ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu" (1Pt 4,10). Aceste diverse situaţii determină diferitele forme de apostolat, adică variatele poziţii pe care Biserica şi le asumă în exerciţiul misiunii ei.

Dintre toate grupările ecleziale, Acţiunea Catolică se bucură de o popularitate foartemare pentru meritele ei, pentru tipul de apostolat, pentru aprecierea pe care a avut-o din partea ultimilor Pontifi, de la Pius al XI-lea la Papa Ioan Paul al II-lea, pentru statutul eclezial de care se bucură ca asociaţia aleasă şi promovată de ierarhie:

"De câteva decenii, în mai multe ţări, laicii, consacrându-se tot mai mult apostolatului, s-au unit în diferite forme de acţiune şi asociaţii care, păstrând o legătură mai strânsă cu ierarhia, au urmărit şi urmăresc scopuri propriu-zis apostolice. Printre acestea sau altele asemănătoare din trecut, trebuie amintite mai ales acelea care, folosind diferite metode de acţiune, au adus roade bogate pentru împărăţia lui Cristos şi care, pe drept cuvânt recomandate şi promovate de suveranii pontifi şi de numeroşi episcopi, au primit de la aceştia nunele de Acţiunea Catolică şi au fost definite ca o cooperare a laicilor la apostolatul ierarhic" (AA 20).

pr.hiticas macedon