30ian 2011A, Duminica a 4-a din An A

PORUNCA a III-a
Adu-ţi aminte să sfinţeşti
ziua Domnului.

Ziua bucuriei

Formularea completă a poruncii a III-a, aşa cum o găsim în Cartea Exodului, este după cum urmează: "Adu-ţi aminte de ziua sabatului ca să o sfinţeşti. Şase zile lucrează şi fă-ţi toate treburile; dar a şaptea zi este un sabat pentru Domnul Dumnezeul tău. Să nu faci în acea zi nici un lucru" (Ex 20,8-10).

Pentru a înţelege bine duminica creştină (şi a ne da seama cum ea a dus la desăvârşire sabatul iudaic, ) e necesar să cunoaştem bine sabatul iudaic şi cum a voit Dumnezeu să fie trăită această zi.

Am intitulat această meditaţie ziua bucuriei. Ceea ce caracterizează în primul rând sabatul iudaic este tocmai bucuria. O bucurie debordantă, nestăvilită. De unde izvorăşte bucuria sabatului? Mai întâi din contemplarea lucrărilor minunate ale creaţiei. Sabatul este un memorial al creaţiei. Aşa acum Dumnezeu a muncit şase zile iar când şi-a încheiat creaţia, a şaptea zi s-a oprit - în evreieşte sabat înseamnă "s-a oprit" - şi a admirat tot ce crease şi s-a bucurat de lucrările mâinilor sale, la fel şi omul după şase zile de muncă se opreşte, încetează munca în ziua a şaptea şi, asemenea lui Dumnezeu, contemplă lucrările minunate ieşite din mâinile lui Dumnezeu şi-l preamăreşte pe Creator. [Astazi nu mai stim sa ne oprim din angrenajul muncii, si insantaneu nu mai admiram creatia, nu mai stim sa fim fericiti]

Al doilea motiv principal al bucuriei în zi de sabat este salvarea şi eliberarea poporului evreu din robia Egiptului. Această eliberare a fost o nouă creaţie. Poporul evreu condamnat de faraon la exterminarea totală era ca şi mort. Eliberarea sa de către Dumnezeu, cu mână tare şi braţ puternic, a fost o adevărată înviere din morţi. Sabatul este memorialul acestei noi creaţii, acestei învieri din morţi. E Paştele săptămânal.

Bucuria sabatului îşi găseşte plinătatea în bucuria duminicii creştine. Conciliul II Vatican subliniază în Constituţia Liturgică această trăsătură fundamentală a duminicii: bucuria. "Duminica este sărbătoare primordială care trebuie prezentată pietăţii credincioşilor şi întipărită bine în ea, astfel încât să devină o zi de bucurie (SC 106). Rămânem impresionaţi cât de mult insistă Sfinţii Părinţi şi scriitorii Bisericii asupra bucuriei duminicale. "Noi petrecem într-u bucurie această a opta zi în care Isus a înviat" - scria către anul 135 autorul Epistolei lui Barnaba.

Didascalia Apostolilor: "Cel care se întristează în zi de duminică săvârşeşte un păcat". Şi aşa cum prescripţiile rabinice prevedeau pentru sabat şi manifestarea exterioară a bucuriei: haina curată de sărbătoare, ospăţ diferit de masa zilnică, părul pieptănat, unghiile tăiate, baie cu apă caldă, aceeaşi grijă o cer Sfinţii Părinţi cu privire la îmbrăcăminte, mâncare, igienă în ziua de duminică. De altfel, legătura strânsă între sentimentul inimii şi manifestarea exterioară a bucuriei ne-o arată cuvântul bucurie în greceşte - "agalliasis" - care etimologic înseamnă "a face strălucitor, a împodobi".

Motivele creştinului de a se bucura duminica sunt ca: Mai întâi creştinul se bucură şi îl preamăreşte pe Creator pentru frumuseţile creaţiei. Scrie Sfântul Iustin pe la anul 150: "Noi ne adunăm cu toţii în ziua sabatului pentru că este prima zi în care Dumnezeu, scoţând din întuneric materia, a creat lumea şi pentru că tot în această zi Isus Cristos, Mântuitorul nostru, a înviat din morţi" (Apol. I, 67). În cuvintele Sfântului Iustin găsim şi al doilea motiv al bucuriei duminicale: noua creaţie, Învierea Domnului. Duminica e Paştele săptămânal, memorialul eliberării din sclavia păcatului, a morţii şi a Satanei.

Nu lipseşte nici un alt (treilea) izvor al bucuriei duminicale: speranţa bucuriei totale de la sfârşitul veacurilor. Ospăţul euharistic la care participăm duminica este o anticipare a ospăţului escatologic pe care Sfântul Ioan îl descrie în Apocalipsă: "Să ne bucurăm, să ne veselim şi să-i dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; mireasa lui s-a pregătit... Fericiţi cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!" (Ap 19,7-9). "Aceasta e ziua pe care a făcut-o Domnul; să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa" (Ps 118,24).

Aşa a voit-o Dumnezeu: zi de bucurie şi de veselie. În realitate însă duminica nu este aşa cum a voit-o Dumnezeu. Pentru foarte mulţi creştini nu mai este ziua bucuriei, ci ziua tristeţii. Confundând bucuria cu plăcerea, ei fac din această zi cea mai tristă zi a săptămânii. E ziua cea mai profanată de plăcerile păcătoase care nu aduc bucurie, ci tristeţe. E ziua în care se comit cele mai multe beţii, cele mai multe fapte de desfrâu, certuri, scandaluri, crime[Fericiti facatorii de pace, caci ei fii lui Dumnezeu se vor chema], în care se rostesc cele mai multe înjurături, e ziua discotecii, a distracţiilor păcătoase. Ziua Domnului devine o zi tristă, pustie, goală de Dumnezeu; ziua Domnului e transformată în ziua Diavolului.

Cu veacuri în urmă circula o legendă care spune că o dată diavolii au ţinut un sinod în care au pus problema ce să facă pentru a scoate din calendar duminicile şi sărbătorile, căci aceste zile, ziceau ei, sunt un adevărat dezastru pentru noi: i se aduce slavă lui Dumnezeu, păcatele sunt iertate [Fariciti cei curati cu inima, caci ei il vor vedea pe Dumnezeu]şi o mulţime de suflete scapă din mâinile noastre. Dacă ar mai ţine şi astăzi un sinod diavolii ar pune altfel problema: cum să facă să introducă şi alte sărbători în calendar?

Noi cum petrecem duminica? Duminica este pentru noi într-adevăr zi de bucurie spirituală? [Bucurati/va caci mare va fi rasplata voastra in ceruri] Este ea într-adevăr ziua pe care a făcut-o Domnul? Ne bucurăm şi ne veselim într-însa mai mult decât în celelalte zile?

23 ian 2011. duminica a 3-a din An A

PORUNCA a II-a
Să nu spui numele
Domnului Dumnezeului tău în zadar.

Jurăminte şi voturi

[evanghelia dupa matei 4, 12-23 vorbeste despre poporul care traieste in intuneric, vede o lumina mare. Celor care locuiau in tinultul umbrei si al mortii le-a rasarit o lumina. Lumina este Cristos. Astazi Cristos ne cheama pe fiecare dintre noi sa fim frati, ne alege iata din familii, asa cum a facut-o cand i-a vazut pe fratii Simon si Andrei, dar si pe fii lui Zebedeu, pe Iacob si Ioan. Azi nu este mai mare intunericul si mai neagra umbra mortii, decat vazand familia distrusa. Anul acesta este anul dedicat in rugaciune Familiei: “Familie devino ceea ce esti!” iata, familia uita sa devina ceeea ce este...Familia uita vocatia ce a primit-o de la Dumnezeu. Familia uita vocatia pe care si-a asumat-o in fata lui Dumneuzu. Familia uita de juramantul pe care l-a facut in fata lui Dumnezeu. Cristos nu mai are pe cine chema – seceratori, in secerisul Domnului. Cristos nu mai are pe cine chema pescari de oameni – intre navoadele lumii. Cristos nu mai gaseste frati. Caci pe cand mergea pe malul Marii Galileii a vazut doi frati pe Simon si pe Andrei. Azi Cristos nu mai are de unde alege preoti pentru ca multe sunt familiile cu un singur copil, iar chiar daca sunt frati, exista certuri intre ei, asa cum spune Sf. Paul.]

Sunt două acte religioase în care numele lui Dumnezeu este rostit cu tot respectul datorat măreţiei şi maiestăţii sale: aceste acte sunt jurământul şi votul . A face un jurământ înseamnă a invoca numele lui Dumnezeu, adică pe Dumnezeu, luându-l drept martor şi garant că ceea ce se spune şi se promite este adevărat.

Numele lui Dumnezeu poate fi invocat în jurământ direct sau indirect, cerând o pedeapsă a lui Dumnezeu în caz că se jură fals. Sunt expresiile pe care le auzim rostite la tot pasul cu atâta uşurătate: să mor, să crăp, să-mi sară ochii, să mă trăsnească Dumnezeu, să mă bată Dumnezeu, să-nţepenesc, să nu văd ziua de mâine, să n-ajung, să n-am parte, şi aşa mai departe. Adesea jurământul este întărit printr-un gest solemn şi spectacular: se jură cu mâna pe piept, sau pe cruce, sau pe Biblie.

La toate popoarele pământului (antice şi moderne), civilizate sau barbare, jurământul este considerat drept lucru sacru: sacramentum, cum spuneau romanii. Termen preluat de creştinism cu referire la jurămintele făcute la botez. Grecii antici jurau pe zeii din Olimp, romanii pe Jupiter Capitolinul. Respectarea jurământului era la romani semnul nobleţei supreme, încălcarea lui era semnul infamiei supreme. A rămas celebru cazul generalului Marcu Attilius Regulus care a fost luat prizonier de către cartaginezi în primul război punic. A fost condamnat la şase ani de temniţă, supus la cele mai grele umiliri. Între timp, soarta războiului s-a schimbat şi cartaginezii sunt nevoiţi să trimită o delegaţie la Roma spre a cere armistiţiul. L-au însărcinat tocmai pe Regulus cu misiunea de a merge şi de a cere pacea. Înainte de a pleca la Roma, cartaginezii i-au cerut să facă jurământ că se va întoarce în închisoare după ce îşi va fi încheiat misiunea. Ajuns la Roma, generalul, în loc să negocieze pacea, i-a îndemnat pe senatori să continue războiul până la victoria definitivă. Propunerea lui a fost primită. Toţi au încercat să-l convingă să nu se mai întoarcă la Cartagina unde îl aştepta cu siguranţă moartea. Dar generalul a răspuns rudelor, prietenilor, Marelui Preot: "Ştiu că la Cartagina mă aşteaptă moartea. Dar nu mă tem de chinuri cât mă tem de infamia sperjurului. Am jurat că mă voi întoarce la Cartagina şi trebuie să mă întorc. Restul, las în grija zeilor". Şi fără să-şi vadă măcar soţia şi copiii, s-a îmbarcat pe corabie şi s-a întors la Cartagina unde îl aştepta condamnarea la moarte.

E adevărat că Isus a spus în predica de pe munte: "Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: Să nu juri strâmb, ci să împlineşti faţă de Domnul jurămintele tale. Dar eu vă spun: Să nu juraţi nicidecum; ... Felul vostru de a vorbi să fie: da?, da; nu?, nu. Ce este mai mult vine de la Cel Rău" (Mt 5,33-37). Prin aceste cuvinte Isus nu a interzis cu desăvârşire jurământul, ci a voit să spună că ucenicii săi trebuie să fie atât de sinceri, să iubească până într-atât adevărul încât să nu fie nevoiţi niciodată să recurgă la jurământ. Sfântul Pavel în mai multe rânduri îl ia pe Dumnezeu martor că spune adevărul: "Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos care este binecuvântat în veci îmi este martor că nu mint" (2Cor 11,31). "Martor îmi este Dumnezeu că vă iubesc pe toţi cu dragoste nespusă în Isus Cristos" (Fil 1,8).

Condiţiile unui jurământ corect le pune însuşi Dumnezeu prin cuvintele profetului Ieremia: "Jurabitis in veritate, in iudicio et in iustitia" (Ier 4,2). (Veţi jura întru adevăr, întru judecată şi dreptate). A-l chema pe Dumnezeu ca martor la o minciună, fie că ceea ce juri nu este adevărat, fie că nu ai de gând să duci la îndeplinire ceea ce juri, se cheamă sperjur. A jura cu mâna pe Biblie, cum fac şefii de stat, miniştrii, înalţii demnitari şi a practica lucruri condamnate de Biblie, e sperjur. Faptul că Dumnezeu îi pedepseşte adesea chiar în lumea aceasta pe cei care jură fals, întreţine o anumită teamă şi reţinere în sufletele oamenilor.

Domnitorii noştri făceau vot să construiască o biserică sau o mănăstire în cazul în care câştigau un război. Bisericile şi sanctuarele sunt pline de ex-voturi. Desigur că nu trebuie promis lui Dumnezeu un lucru care este rău. În acest sens avem un exemplu clasic în Sfânta Scriptură.

Înainte de a-i promite ceva lui Dumnezeu trebuie să reflectăm bine, ca să nu ne punem în situaţia de a nu respecta promisiunea. Un tânăr evlavios intenţiona să facă lui Dumnezeu votul de a recita zilnic rozariul. Vine să ceară sfat de la Sfântul Francisc de Sales. Acesta îi laudă intenţia bună, dar îl sfătuieşte să nu facă votul. Tânărul rămâne surprins şi îi zice: "Dar dumneavoastră nu aţi făcut când eraţi tânăr votul de a recita zilnic rozariul? Dacă l-aţi făcut dumneavoastră de ce nu l-aş face şi eu?" "Vezi, spune sfântul, e tocmai acel cuvânt: tânăr. Tinereţea hotărăşte, nu prudenţa. Eu l-am făcut când eram tânăr. Acum, că am îmbătrânit, ţie nu-ţi recomand să-l faci. Nu zic să nu spui rozariul în fiecare zi. Dar dacă nu-l vei spune într-o zi nu vei face nici un păcat. În schimb, altfel stau lucrurile dacă faci vot".

Sfântul episcop îi spunea tânărului ceea ce însuşi Dumnezeu ne spune în Cartea Ecleziastului: "Nu te grăbi să deschizi gura ta şi inima ta să nu se pripească să scoată o vorbă înaintea lui Dumnezeu, că Dumnezeu este în ceruri iar tu pe pământ; pentru aceasta să fie cuvintele tale puţine... Dacă ai făcut un jurământ lui Dumnezeu, nu pierde din vedere să-l împlineşti, că nebunii nu au nici o trecere; tu însă împlineşte ce ai făgăduit. Mai bine să nu făgăduieşti, decât să nu împlineşti ce ai făgăduit" (5,1-4).

Botezul Domnului 2011 ian.9

“Dati Domnului slava cuvenita numelui sau!” Ps 28,2 trebuie să amintesc un păcat împotriva poruncii a doua a lui Dumnezeu săvârşit mai frecvent, decât înjurătura. Mai abuzăm de numele lui Dumnezeu atunci când, folosindu-l în rugăciune, nu-i respectăm voinţa lui Dumnezeu cu privire la noi, voim să subordonăm voinţa lui voinţei noastre. Cu alte cuvinte, nu-l lăsăm pe Dumnezeu să fie Dumnezeu. Abuzăm de numele lui Dumnezeu atunci când rugăciunile noastre nu depăşesc orizontul preocupărilor şi aşteptărilor noastre pământeşti. De unde expresia pe care o auzim la tot pasul: "Am cerut cutare lucru de la Dumnezeu, dar m-am rugat degeaba. Nu mă mai rog. Dumnezeu nu mă ascultă". E blasfemie. Încercăm să facem din rugăciune un instrument de eliminare absolută a încercărilor, a suferinţelor, a persecuţiilor din viaţa noastră, deşi ştim că purtarea crucii e obligatorie şi esenţială în viaţa creştinului. Şi atunci ce rost are să mai spunem: "Facă-se voia ta" după ce am spus: "Sfinţească-se numele tău!"? Avem dreptul să ne rugăm ca şi Isus: "Tată, dacă e cu putinţă, îndepărtează de la mine paharul acesta". Dar în mod obligatoriu trebuie să adăugăm: "Totuşi, nu voia mea ci a ta să se facă". (lasa acum sa implinim tot ceea ce este drept).

“nu va striga, nici nusi va inalta glasul si glasul si vocea lui nu se va auzi pe ulite.” (Is 42,2). Înjurătura nu-l loveşte şi nu-şi degradează pe Dumnezeu, în schimb îl loveşte şi-l degradează pe omul care înjură. Sunt foarte cunoscute cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: "După cum o piatră aruncată în sus împotriva stelelor nu provoacă nici un rău stelelor ci, căzând înapoi, îl loveşte pe cel care a aruncat-o, tot astfel cine îl înjură pe Dumnezeu, nu-i face lui Dumnezeu nici un rău, ci îşi provoacă sieşi moartea veşnică". "Nihil horribilius blasphemia quae ponit os suum in caelum" scrie Sfântul Ieronim (nimic nu este mai oribil decât înjurătura, decât gura care insultă cerul).

Gravitatea insultei depinde de calitatea persoanei insultate. Una este să insulţi un copil, alta este să-ţi insulţi tatăl sau mama, mai grav este să insulţi un înalt demnitar, extrem de grav este să insulţi un conducător de stat, infinit de grav este să-l insulţi pe Dumnezeu cel infinit, care nu este numai stăpânul, creatorul, binefăcătorul suprem, dar este Tatăl cel bun şi iubitor de oameni. Bine a spus cine a spus, că omul care înjură nu are demnitatea unui câine. Câinele nu-şi muşcă niciodată stăpânul ci îl apără, iar când turbează, câinele din instinct, fuge de acasă, ca nu cumva, atunci când nu-şi mai dă seama pe cine muşcă, să muşte mâna stăpânului. Scuzele pe care le aduc cei care înjură sunt absolut puerile şi nu au nici o valoare: am fost nervos, am fost beat, m-am obişnuit să înjur, n-am intenţionat să-l ofensez pe Dumnezeu. Cine insultă pe un semen al său şi este dat în judecată pentru ultraj nu se poate justifica la proces spunând: am fost nervos, am fost beat, m-am obişnuit să insult, n-am intenţionat să ofensez; răspunde de fapta sa şi trage pedeapsa. Când e vorba de Dumnezeu lucrurile nu stau altfel.

(“in orice neam, cine se teme de Dumnezeu este drept si placut in fata lui Dumnezeu. Fapt. 10, 34”). Pentru extirparea înjurăturii s-au folosit diferite metode. În primul rând, sancţiuni legale dintre cele mai diferite. Împăratul Carol cel Mare a prescris pentru înjurătură pedeapsa cu moartea. Împăratul Frederic al IV-lea bătaia cu vergi. Sfântul Ludovic al Franţei celui care înjura îi marca buza de jos cu fierul roşu. O ordonanţă din anul 1347 prevedea tâierea buzei superioare la a doua înjurătură şi tăierea limbii la a patra. Această legislaţie a rămas în vigoare în Franţa până la Ludovic al XV-lea. În celelalte ţări ale Europei i se aplicau celor care înjurau cele mai variate pedepse: smulgerea limbii, perforarea limbii cu ace, trimiterea la galere, bătaia cu vergi. În unele părţi, cei care înjurau erau închişi în coşuri şi lăsaţi de mai multe ori în apă, în alte părţi erau purtaţi goi pe stradă în timp ce erau loviţi cu biciul. În alte părţi erau expuşi public în timpul liturghiei la poarta bisericii cu funia la gât, în alte părţi erau însemnaţi pe frunte cu fierul roşu, pe vremea lui Mussolini în Italia înjurătura în public se amenda cu 500 de lire (lira era mult mai puternică decât astăzi).

Metodele bazate pe frică pot descuraja înjurătura. Se spune că metodele drastice impuse de Mussolini au avut efecte bune la italieni. Dar adevărata metodă este alta: trebuie educaţi creştinii la o adevărată cunoaştere şi la o adevărată iubire a lui Dumnezeu. Cine îl iubeşte pe Dumnezeu şi se roagă lui cu sinceritate nu simte nevoia de a-l înjura.

Înjurătura la poporul nostru, inclusiv la catolici, a luat proporţii incredibile în ultima vreme, dar se pare că toată lumea s-a imunizat, s-a obişnuit, s-a resemnat, a devenit insensibilă la această tristă realitate. E ca şi cum nu ar exista problema înjurăturii, ca şi cum aceasta nu ar fi o problemă. În ultimii nouă ani de când Biserica a dobândit libertatea de expresie a apărut vreo carte, s-a scris vreun articol în ziarele şi revistele religioase, s-a adus discuţia la emisiunile de radio şi televiziune, s-a luat vreo atitudine, vreo iniţiativă oficială împotriva înjurăturii? Un exemplu vrednic de laudă avem în această privinţă în Italia anilor `20-`30: marea cruciadă de dimensiune naţională împotriva înjurăturii. O uriaşă mişcare patronată de Pius al XI-lea în care s-a angajat guvernul, generali de armată, intelectuali, artişti, o mişcare ce a mobilizat toate clasele sociale. Iniţiative pe toate planurile: rugăciuni, congrese, publicaţii, conferinţe, instrucţii mai ales în şcoli. Marconi a pus la dispoziţie staţia sa de emisie radio - de abia se inventase - pentru a sensibiliza şi conştientiza poporul întreg în faţa flagelului înjurăturii. Iniţiativa a pornit de la un laic din Verona: Amedeo Balzaro, un mason convertit, autorul unei celebre cărţi: Guerra alla blasfemia!. Ideea acestei cruciade i-a venit la o audienţă generală cu directorii Apostolatului Rugăciunii la Papa Benedict al XV-lea, când în discursul său, Papa a deplâns acest viciu foarte răspândit şi a propus o contraofensivă de ispăşire şi de rugăciune.

6 ian Epifania - Cei trei crai

"Să nu ai alţi dumnezei în afară de mine... să nu-ţi faci chip cioplit ca să te închini lui". Dacă aşa sună porunca, se pune întrebarea: Cultul adus sfinţilor, în special Sfintei Fecioare Maria, cultul imaginilor, al icoanelor, al statuilor, nu este o încălcare a poruncii I a lui Dumnezeu? Răspunsul îl găsim în cuvintele Conciliului II Vatican care în Constituţia liturgică reafirmă învăţătura Bisericii: "Conform Tradiţiei, Biserica îi cinsteşte pe sfinţi şi venerează relicvele lor autentice şi icoanele lor". În continuare, Conciliul atrage atenţia care sunt cele două scopuri principale pe care le vizează cultul sfinţilor: "Sărbătorile sfinţilor proclamă faptele minunate ale lui Cristos în slujitorii săi şi oferă credincioşilor exemple vrednice de imitat" (SC 111). Să le tratăm pe rând.

Şi în al doilea rând, cultul sfinţilor vizează imitarea exemplului de viaţă, de virtute pe care ei ni-l dau. Ce fel de logică e aceasta, se întreabă Sfântul Ioan Gură de Aur, să-i cinsteşti pe sfinţi şi să dispreţuieşti sfinţenia? Când aceste două aspecte lipsesc şi se recurge la sfinţi numai pentru a dobândi avantaje pământeşti, materiale, cultul sfinţilor uşor poate degenera în superstiţie, în magie, întrucât iarăşi e vorba de captarea forţelor supranaturale, spre a le manipula, spre a dispune de ele după bunul plac. Aşa poate fi cazul leneşului care nu se dă la treabă, dar se roagă la Maica Domnului să câştige la loterie ca să aibă din ce trăi, sau a beţivului care îşi distruge sănătatea cu alcoolul şi cu ţigara şi se roagă sfinţilor pentru sănătate, a elevului trândav care pierde vremea iar la examen se roagă cu foc la Sfântul Anton şi plăteşte acatiste ca să primească lumină şi ajutor.

Cât priveşte cultul imaginilor, în Vechiul Testament interdicţia oricărei reprezentări a lui Dumnezeu făcută de mâna omului este severă. Dumnezeu a voit să traseze precis hotarul între Creator şi creatură: o bucată de lemn sau de piatră cioplită nu poate fi Dumnezeu, iar Dumnezeu nu poate fi o bucată de lemn sau de piatră cioplită.

Singura imagine permisă de Dumnezeu în Vechiul Testament a fost aceea făcută de el şi întipărită în omul creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, un chip necioplit de mâini omeneşti. În plus, au fost permise câteva imagini care prefigurau întruparea Cuvântului, precum şarpele de aramă, chivotul legământului şi heruvimii. Dar în Noul Testament situaţia se schimbă. Precizează foarte bine Catehismul Bisericii Catolice: "Întrupându-se, Fiul lui Dumnezeu a inaugurat o nouă economie a imaginilor. Bazându-se pe misterul Cuvântului întrupat, al şaptelea Conciliu ecumenic de la Niceea (787) a justificat, împotriva iconoclaştilor, cultul icoanelor: cele ale lui Cristos, dar şi cele ale Maicii Domnului, ale îngerilor şi ale tuturor sfinţilor" (2131).

Sacrilegiu deosebit de grav este profanarea Euharistiei prin primirea ei sacrilegă, cu păcatul de moarte pe suflet. Cunoaştem avertismentul sever făcut de Sfântul Apostol Pavel Corintenilor: "Oricine mănâncă pâinea aceasta sau bea paharul Domnului în chip nevrednic, va fi vinovat de trupul şi sângele Domnului. Căci cine mănâncă, îşi mănâncă şi îşi bea propria osândă dacă nu deosebeşte trupul Domnului (adică dacă nu ţine cont de faptul că e vorba de trupul Domnului şi nu de o bucată de pâine oarecare). Fiecare, aşadar, să se examineze pe sine şi aşa să mănânce din pâinea aceasta şi să bea din paharul acesta. În această privinţă sunt între voi mulţi infirmi şi bolnavi, şi nu puţini dorm (1Cor 11,26-30). La fel de şocantă este remarca Sfântului Ioan Gură de Aur care spune: "Mult mai vinovat şi mai temerar decât diavolul este cel care se apropie de altar conştient fiind de păcat grav pe suflet. Diavolii tremură în preajma altarului. Sacrilegul se apropie de altar fără să tremure".

Sacrilegiu este, de asemenea, a profana şi a trata cu nevrednicie imaginile sfinte: icoanele, statuile. Nu numai imaginile din lemn, din lut sau din piatră, dar şi imaginea pe care Dumnezeu şi-a întipărit-o în fiecare om. Iar această imagine este distrusă şi profanată la tot pasul. Lumea e plină de iconoclaşti: iconoclaşti care sărută icoanele din Biserici şi de pe pereţi, dar profanează icoana lui Dumnezeu din semenii lor. În special cu limba. Observă Sfântul Iacob în scrisoarea sa: limba "este un rău care nu se poate înfrâna, este plină de o otravă de moarte. Cu ea îl binecuvântăm pe Domnul şi Tatăl nostru şi tot cu ea îi blestemăm pe oameni care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu" (Iac 3,8-9). Apelative ca: bou, măgar, catâr, porc, animal şi altele luate din limbajul zoologic şi adresate mai ales copiilor sunt profanări ale chipului lui Dumnezeu. Chipul lui Dumnezeu este transformat în chipul dobitoacelor cu patru picioare şi al tărâtoarelor, cum spune Sfânta Scriptură.

Esenţa cea mai pură a slujirii lui Dumnezeu (este) a crede în prezenţa lui Dumnezeu în semenii noştri şi a-i lua în serios ca imagini ale lui Dumnezeu şi reprezentanţi ai săi, şi a face în aşa fel încât în raporturile noastre cu ei să se învedereze frica, iubirea şi încrederea datorate lui Dumnezeu".

Sfanta familie 26 dec 2010

(Parlamentul european- legile domoralizarii sfintei Familii au ajuns la cotele cele mai alarmante, doar sub pretextul distrugerii familiei, aceasta celula sfanta, doar cu pretextul de a aduce in legalitate pacatele notorii publice).Ce i-a făcut pe păgâni să-l părăsească pe unicul şi adevăratul Dumnezeu spre a se închina idolilor? Ce le-a întunecat mintea? Păcatul, patimile rele de care s-au lăsat stăpâniţi. "Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva... oricărei nelegiuiri a oamenilor, care înăbuşă adevărul în nelegiuirea lor". Şi, în continuare, Apostolul dă o listă de vreo 30 de vicii în care s-au cufundat idolatrii. Printre altele ei sunt: vicleni, lacomi, invidioşi, certăreţi, bârfitori, obraznici, trufaşi, neascultători, lipsiţi de cuvânt, dar mai presus de toate curvari. "De aceea Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimilor lor... i-a lăsat în voia unor patimi scârboase - e vorba de homosexualitate - ...Fiindcă n-au căutat să-l păstreze pe Dumnezeu în conştiinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate... Şi s-au închinat creaturii în locul Creatorului". De aici s-a inspirat Sfântul Augustin când a dat cunoscuta definiţie a păcatului: "aversio a Deo et conversio ad creaturas" - întoarcerea spatelui lui Dumnezeu spre a te îndrepta spre creaturi. Iubirea de sine, iubirea propriilor patimi împinsă până la dispreţul şi ura faţă de Dumnezeu. Idolii sunt proiecţii şi personificări ale propriilor patimi.

Obstacolul care se ridică împotriva acestei cunoaşteri a lui Dumnezeu este zgomotul. (Familia nu mai stie umilinta; acolo unde nu este umilinta acolo vesnic pace nu va fi. Rastirile, certurile sunt imaginea unei inimi mereu obisnuite cu zgomotul; nu mai putem suporta linistea, ascultarea, umilinta –NU acolo unde e MANDRIA). Cunoaşterea în Duh a lui Dumnezeu nu e o cunoaştere abstractă, ci e un contact direct, personal cu Dumnezeu care se dezvăluie pe sine în adâncul sufletului numai în tăcere. E o cunoaştere care nu poate fi descrisă în cuvinte: o înţelege numai cine o experimentează, după cum, descriind, nu poţi face pe cineva să înţeleagă ce miros are trandafirul sau ce gust are mărul: aceste lucruri le poate cunoaşte numai cine miroase trandafirul, numai cine mănâncă mărul. Această cunoaştere se naşte în tăcere, te lasă fără cuvinte şi declanşează în inimă adoraţia. E o percepere a prezenţei lui Dumnezeu, a măreţiei, a maiestăţii, frumuseţii şi bunătăţii sale care îţi taie respiraţia şi îţi ia graiul. Aceasta e adoraţia. De fapt cuvântul adoraţie provine din două cuvinte latine: ad = la şi os, oris = gură. Înseamnă a duce degetul la gură, gestul impunerii tăcerii. Tăcerea e adoraţie şi adoraţia e tăcere. Tăcerea e actul de adoraţie al lui Iob după ce a eşuat în încercarea de a pătrunde cu mintea sa misterul lui Dumnezeu: "Iată, eu sunt prea mic; ce să-ţi răspund? Îmi pun mâna la gură" (Iob 40,4). A adora, spune admirabil Sfântul Grigore Nazianzenul, înseamnă a-i înălţa lui Dumnezeu un "imn de tăcere".

Păgânii Sfântului Pavel, pentru care Apostolul nu găseşte scuză, au căzut în idolatrie şi în sclavia păcatului tocmai fiindcă nu l-au adorat pe Dumnezeu care li s-a făcut cunoscut şi nu i-au adus slavă. (acelasi pacat ameninta fiecare familie crestina, atunci cand nu Dumnezeu este Fundamentul caminului pe care au inceput a-l construi. Din constructie, omul este menit ca din pruncie, celor mici a le fi explicate invataturile fundamentale crestine, nu doar la religie, ci ci incepand de pe genunchii parintilor.) Aşadar, a-l adora pe Dumnezeu înseamnă a te smeri şi a-ţi recunoaşte nimicnicia. În această privinţă Kierkegaard scrie nişte cuvinte admirabile: "Omul, al cărui trup stă ridicat către cer, este o fiinţă care adoră. Poziţia lui verticală este semnul care îl deosebeşte de celelalte animale, dar capacitatea lui de a se arunca la pământ în adoraţie e o caracteristică şi mai înaltă încă. Gloria lui supremă constă în a fi un nimic care adoră. Unii consideră asemănarea cu Dumnezeu în puterea de a domina. Dar omul nu e asemenea lui Dumnezeu dominând ca Dumnezeu. Asemănarea se găseşte într-o deosebire infinită. Mă explic: omul şi Dumnezeu se aseamănă într-un raport nu direct, ci invers proporţional. Pentru ca între ei să fie asemănare e necesar ca Dumnezeu să devină obiect de adoraţie eternă şi omniprezentă, iar omul să devină o creatură care adoră fără încetare. Dacă omul pretinde să devină asemenea lui Dumnezeu dominând, el uită de Dumnezeu şi, odată dispărut Dumnezeu, o face, în absenţa lui, pe suveranul. Tocmai acesta este păgânismul: viaţa omului lipsit de Dumnezeu" (Discursuri edificatoare). Iar în spaţiul lăsat gol de Dumnezeu intră idolii.

Sunt două păcate împotriva speranţei ce ameninta taina sfintei casatorii. Mai întâi e disperarea. Omul nu mai speră iertarea şi mântuirea personală. E păcatul lui Iuda. Păcatul lui de disperare, îşi dă cu părerea Sfântul Augustin, a fost mult mai grav decât păcatul de a-l fi vândut pe Cristos. Iar la extremitatea cealaltă este păcatul prezumpţiei; supraaprecierea capacităţilor tale: că poţi să fii bun şi să te mântuieşti cu puterile tale, că poţi să eviţi păcatul, deşi te expui pericolului,sfidând cuvântul lui Dumnezeu care spune clar că cine iubeşte pericolul va cădea în el, de pildă, prezumpţia că poţi citi orice, poţi privi orice, chiar filme murdare, poţi discuta cu oricine orice, şi să rămâi totuşi cast, căci eşti doar matur şi lucrurile astea nu te afectează! Mândria îşi spune cuvântul atât în prezumpţie cât şi în disperare deşi conştient că nu se poate salva cu propria voinţă, omul refuză să se arunce în braţele lui Dumnezeu.

Parinti nu uitati, acstea sunt datoriile primare fata de copiii vostri. Parinti nu uitati a-i invata pe copiii vostri, ca adevaratul lor Parinte este Talal Dumnezeiesc, si Mama adevarata ne este Sfanta Fecioara Maria; cei care sau multumit cu oiesle saraca. La moartea lui B. Pascal a fost găsit un bileţel cusut în interiorul hainei sale în dreptul inimii. Filosoful a purtat toată viaţa bileţelul cu aceste cuvinte scrise într-o noapte în care a făcut experienţa de foc a prezenţei Dumnezeului celui viu: "Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacob: nu al filosofilor şi al învăţaţilor. Certitudine. Certitudine. Sentiment. Bucurii. Pace. Dumnezeul lui Isus Cristos. Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu. Uitare a lumii şi a toate, afară de tine. Îl găsim numai pe calea învăţată de Evanghelie. Măreţie a sufletului omenesc. Părinte drept, lumea nu te-a cunoscut, dar eu te-am cunoscut. Nimic să nu mă despartă de el în veci. Bucurie, bucurie, lacrimi de bucurie".

Craciunul 25 dec 2010

Eu sunt Domnul Dumnezeul tău.
Să nu ai alţi dumnezei în afară de mine.
Să nu-ţi faci chip cioplit
casă te închini lui.

Să nu-ţi faci chip cioplit

întâlnirea dintre Dumnezeu şi om ca fiind întâlnirea dintre două libertăţi care se iubesc şi se respectă reciproc: "Eu însumi sunt liber - zice Domnul - şi l-am creat pe om după chipul şi asemănarea mea... (Liber ca şi mine)... Libertatea acestei creaturi este oglindirea cea mai frumoasă a libertăţii Creatorului care există în lume... Când ai simţit odată că eşti iubit de mine în mod liber, prosternările tale nu mai au pentru tine nici o valoare" (Misterul Sfinţilor Nevinovaţi).

Mască de cult, materialitate a rugăciunilor şi a semnelor sacramentale de la care se aşteaptă eficacitatea, interesul, profitul urmărit după, voinţa omului, nu a lui Dumnezeu: dorinţa de captare şi manipulare a forţelor supranaturale. Devoţiuni populare, bune în sine, Sfântul Anton, închinarea la statui şi icoane la care se recurge numai pentru avantaje materiale, pământeşti. Nu se împlinesc aici dorinţele, se rezolvă în altă parte: (la babe prin descântece). Rugăciuni, semne materiale sacramentale, bune şi chiar necesare, dar utilizate pentru a capta puterea lui Dumnezeu, pentru a realiza voinţa, interesele noastre pământeşti, fără a ţine cont de voinţa lui Dumnezeu, refuzând cultul unei vieţi sfinte, conforme cu voinţa lui Dumnezeu, devin mască de cult adus adevăratului Dumnezeu.

Cuvântul idol (eidolon) şi cuvântul idee (eidola) au aceeaşi etimologie în limba greacă. Idolii sunt nişte imagini vizibile care se interpun între închinători şi forţele supranaturale invizibile. Ideile sunt şi ele imagini ale minţii care se interpun între omul care gândeşte şi realităţile ideate sau imaginate. Care este deosebirea între Dumnezeul adevărat şi unic şi idoli? Dumnezeu este viu, idolii sunt morţi, lipsiţi de viaţă. "Eu sunt cel care sunt" - aşa îşi defineşte Dumnezeu identitatea. Idolii sunt deşertăciune, adică nimic. Cum spune psalmistul: "Idolii sunt lor sunt argint şi aur, făcuţi de mâini omeneşti. Au gură, dar nu vorbesc, au ochi, dar nu văd, au urechi, dar nu aud, au nas dar nu miroase, au mâini, dar nu pipăie, au picioare, dar nu merg, nu scot nici un sunet din gâtlejul lor" (Ps 115,4-7). Între Dumnezeul cel viu şi ideea despre Dumnezeu este deosebirea dintre apă şi formula chimică a apei, H2O. Apa îţi potoleşte setea, formula apei nu. ( Dumnezeu este hrana paine euharistica) pe Când ideea despre Dumnezeu se desparte de Dumnezeul cel viu şi dătător de viaţă, devine un idol mort, un zid care ne separă de Dumnezeu.

Pentru a înţelege mai bine acest lucru, să ne imaginăm că un rege acceptă să pozeze în faţa unui pictor care îi pune pe pânză chipul. Dar pe măsură ce trăsăturile chipului se aştern pe pânză, artistul este din ce în ce mai încântat de lucrarea mâinilor sale. Când termină de pictat este atât de entuziasmat, încât uită de rege, îi întoarce spatele şi merge să le arate tabloul ucenicilor săi. Aceştia fac copii, modificând chipul potrivit cu stilul şi gustul fiecăruia. După aceste copii se fac alte copii. Acum tabloul regelui e în toate ungherele, dar nu mai are nimic de a face cu regele viu şi adevărat. Această comparaţie ilustrează soarta imaginii lui Dumnezeu făurită de filosofi în timpurile moderne, începând cu Cartesiu. Sfântul Pavel zicea că în Dumnezeul cel viu "noi trăim, ne mişcăm şi existăm" (Fapte 17,28). Cartesiu porneşte de la ideea lui Dumnezeu, celebra idee a lui Dumnezeu înnăscută omului. După Cartesiu este Dumnezeu cel care trăieşte, se mişcă şi există în mintea omului. Această idee, această imagine a lui Dumnezeu a fost copiată şi recopiată, a trecut prin filosofia lui Kant, prin dialectica lui Hegel până ce s-a dizolvat în ateismul filosofilor din secolul trecut şi din secolul nostru. Aceasta este soarta dumnezeului filosofilor, despre care vorbeşte Pascal, dumnezeul teiştilor, al raţionaliştilor, al iluminiştilor, al masonilor, un Dumnezeu care nu mai este Dumnezeul cel viu, Dumnezeul lui Abraham, al lui Isac, al lui Iacob, adică Dumnezeul revelaţiei biblice.

Din cele spuse până acum nu aş vrea să se tragă concluzia greşită că, atunci când e vorba de cunoaşterea lui Dumnezeu, mintea omenească trebuie blocată. După harul lui Dumnezeu, capacitatea de a judeca, de a concepe idei, este tot ce are omul mai preţios. Eliminarea judecăţii în cunoaşterea lui Dumnezeu se numeşte fideism, iar fidesimul este condamnat de Biserică. E vorba de a a ne subordona cunoaşterea naturală a lui Dumnezeu cunoaşterii supranaturale pe care Dumnezeu ne-o oferă prin revelaţie şi prin harul său pentru ca Dumnezeul nostru să nu fie un idol mort al minţii omeneşti, ci să fie Dumnezeul cel viu al lui Abraham, al lui Isac şi al lui Iacob.

Pentru a evita o asemenea situaţie trei lucruri sunt necesare. Primul: umilinţa intelectuală. Mintea omenească limitată şi supusă greşelii să accepte cuvântul lui Dumnezeu, revelaţia sa. Dumnezeu se descoperă celor mici: "Te preamăresc pe Tine Tată, Stăpânul cerului şi al pământului că ai ascuns acestea celor înţelepţi şi le-ai descoperit celor mici" (Mt 11,25). Orgoliul intelectual a dus treptat-treptat la pierderea lui Dumnezeu în timpurile noastre. Lessing, iluministul, scria: "Dacă Dumnezeu ar ţine strâns în mâna sa dreaptă tot adevărul iar în stânga numai aspiraţia veşnic vie spre adevăr, şi mi-ar zice: «Alege!», chiar dacă ar trebui să greşesc mereu, o veşnicie aş îngenunchea în faţa mâinii stângi şi aş zice: «Aceasta, Tată! Adevărul pur îţi aparţine, fără îndoială, numai ţie»". După ce Dumnezeu s-a umilit luând chip de sclav, omul nu mai are dreptul să fie orgolios. Primilor eretici, gnosticilor, care nu-l acceptau pe Dumnezeul revelaţiei, un Dumnezeu care suferă, fiindcă nu intra în schemele lor filosofice, Tertulian le scria: "Dacă vreţi neapărat să aveţi un Dumnezeu invizibil, imperturbabil şi liniştit, ei bine, reţineţi că acesta este Tatăl, Dumnezeul filosofilor, spre a spune aşa, şi puneţi pe seama Fiului întrupat sau pe punctul de a se întrupa tot ce vi se pare nedemn de Dumnezeu".

În sfârşit, în cunoaşterea lui Dumnezeu nu ajung cercetările, raţionamentele, studiile despre Dumnezeu. E necesară rugăciunea pentru a ne ţine în contact viu şi personal cu Dumnezeul cel viu. Cine nu se roagă, cine nu trăieşte intens viaţa sacramentală, poate fi savant, poate face discursuri, predici, emisiuni, poate scrie cărţi teologice savante, dar nu oferă altora decât ideile sale, surogate ale lui Dumnezeu şi nu pe Dumnezeul cel viu. Teologia lui e ideologie sau idiologie. E un lucru formulat perfect de Evagriu în secolul al IV-lea: "Dacă eşti teolog, te vei ruga cu adevărat şi dacă te rogi cu adevărat vei fi teolog". Iată, în încheiere, rugăciunea pe care o rostea Sfântul Toma de Aquino înainte de a începe studiul: "Dumnezeule îndurător, te rog, ajută-mă să doresc cu înfocare ceea ce îţi este plăcut ţie, să cercetez cu prudenţă, să descopăr fără greşeală şi ceea ce descopăr să pun în practică cu fervoare. Spre lauda şi mărirea numelui tău. Amin."

duminica a 4/a din Advent an A

Ahaz a raspuns nu voi cere si nu voi ispiti pe Domnul!

Ascultati voi ....Nu va ajunge oare ...ca veniti sa obositi si pe Dumnezeul meu?

Domnul va va da un semn!

Cine va putea sa urce pe muntele Domnului? Cel care are mainile nepatate si inima curata, cel care nu ia in zadar numele Domnului! Cei care cauta fata lui Dumnezeu!

Nascut din semintia lui David.

Christos

Iosif-drept

Nu te teme!

Va mantui poporul de pacate

Emanuel-Dumnezeu este cu noi!

PORUNCA I

Să nu ai alţi dumnezei în afară de mine.

Inima omului e o fabrică de idoli. Această tristă realitate ne-o aminteşte Papa Ioan Paul al II-lea:

"Omul se prosternă în faţa a o mie de idoli şi sfârşeşte prin a fi dezbinat în el însuşi, devine sclavul lucrurilor. Şi ne mai mirăm apoi că omenirea este un teatru trist de război, de violenţe, de tragedii fără sfârşit? «Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău..., să nu ai alţi dumnezei în afară de mine» (Ex. 20.2). Prima poruncă a Decalogului stă la temelia tuturor celorlalte şi este fundamentul vieţii umane. Nu e vorba, preaiubiţilor, de pretenţia unui tiran, nici de capriciul unui despot; e vorba mai degrabă de glasul îndurerat al Creatorului care, în ciuda infidelităţilor noastre, nu încetează să ne trateze ca pe nişte copii. A-l recunoaşte de stăpân e, prin urmare, prima noastră datorie; e însăşi condiţia mântuirii noastre" (Angelus, 14.03.1993).

el iubeşte şi preţuieşte libertatea poporului său şi a fiecăruia în parte. Nu vrea ca poporul său, abia eliberat din sclavia Egiptului, să cadă din nou în sclavia idolilor, a falselor divinităţi: "Să nu ai alţi dumnezei în afară de mine, să nu-ţi faci chip cioplit la care să te închini dacă vrei să-ţi păstrezi libertatea pe care ţi-am dăruit-o". Dar lucru paradoxal şi de neînţeles! Omul nu iubeşte libertatea, dimpotrivă, iubeşte sclavia, lanţurile. Sunt puţini, o elită, cei care iubesc libertatea şi se străduiesc să trăiască liberi. Mulţimea preferă sclavia.

Libertatea are riscurile ei. Sclavia are avantajele ei: tragi la jug, dar eşti în siguranţă, ai un stăpân. Abia eliberat de sclavie evreii au şi fost cuprinşi de nostalgia vremurilor bune când erau sclavi în Egipt. Aveau acolo existenţa asigurată. Îşi aminteau de oalele cu carne, de ceapa şi usturoiul din Egipt, dar uitaseră de munca forţată şi de bicele care le loviseră spinarea.

Idolul sexualităţii. Filosofia, literatura dominantă, filmele, comportamentul general al lumii divinizează sexualitatea, văzând în descătuşarea fără limite a acestui instinct eliberarea totală a omului şi realizarea lui deplină. Totul e sacrificat pe altarul acestui idol: trupul, sufletul, sănătatea...

E sclavia despre care Sfântul Pavel le scria Romanilor: "După cum odinioară v-aţi făcut mădularele voastre sclave ale necurăţiei şi fărădelegii, astfel încât săvârşeaţi fărădelegea, tot astfel acum trebuie să vă faceţi mădularele voastre sclave ale curăţiei ca să ajungeţi la sfinţenia voastră" (Rom 6,19).

Idolul puterii, al dorinţei de a domina asupra altora. Împăraţii şi regii antichităţii se divinizau pe ei înşişi. Împăratul Constantin şi urmaşii lui, multă vreme, deşi creştini, chiar dacă nu s-au divinizat, purtau titlul de Pontifex Maximus (Mare Preot). Toţi tiranii moderni de tip fascist sau stalinist, chiar dacă au fost atei, s-au divinizat, au considerat că au o misiune divină, mesianică în lume, au pretins cult idolatric, cult al personalităţii sau liturgie a neantului, cum se mai numeşte. Ne mai stăruie pe retină imaginea procesiunilor şi mitingurilor cu icoana idolului, iar în urechi osanalele înălţate celui mai iubit fiu al poporului.

Idolul banului, al aurului. Viţelul căruia i s-au închinat evreii şi în jurul căruia au dansat era de aur. La ora actuală acest idol: banul, aurul, capitalul dictează destinul popoarelor şi al indivizilor. Totul e sacrificat pentru ban. Nu mai contează ce eşti, contează numai cât ai. Mamona, idolul prin excelenţă pe care îl condamnă Cristos: "Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni... Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi Mamonei" (Mt 6,24). E idolatrie. Le spune Sfântul Pavel şi Efesenilor şi Colosenilor: cel lacomi de bani, de avere e închinător la idoli (Cf. Ef 5,5; Col 3,5).

Dacă întotdeauna omul s-a închinat la un idol sau altul, timpurile noastre cunosc o formă de idolatrie nemaiîntâlnită în trecut: o idolatrie globală, totală. Închinarea la toţi cei o mie de idoli, închişi ca într-un panteon al tuturor idolilor în cuvântul «lume». Spune iarăşi Papa Ioan Paul al II-lea: "Lumea, în special lumea complexă a produselor omului, devine, într-un fel, un dumnezeu pentru om. Secularismul divinizează, spre a spune aşa, lumea. Ca atare omul trăieşte ca şi cum Dumnezeu nu ar fi Creatorul lumii cu tot ce cuprinde ea, cu toate bogăţiile şi resursele sale" (1.03.1987).

Fabrica de idoli poate funcţiona foarte bine şi în interiorul Bisericii la cei la care nu ne-am aştepta. Aspectul cel mai şocant al idolatriei de la poalele Sinaiului e faptul că cel care a făcut viţelul de aur a fost tocmai un preot: Aaron, preotul Dumnezeului unic şi adevărat. Cum vom putea să ne salvăm de idolatrie?

Apoi, rugăciunea permanentă către unicul Dumnezeu viu şi adevărat este de a ne feri de idoli. "Binecuvântat să fii tu Dumnezeul meu, fiindcă m-ai eliberat de idoli, fiindcă ai făcut să te ador numai pe tine şi nu pe Isis sau pe Osiris, sau Dreptatea, sau Progresul, sau Adevărul, sau Divinitatea, sau Umanitatea, sau legile Naturii, sau Arta, sau Frumuseţea... sau Vidul lăsat de absenţa ta" (P. Claudel, Cinci ode mari).

8 decembrie – Solemnitatea Neprihănitei Zămisliri

Nu este greu de observat că unii creştini nu sunt în stare să explice în ce constă exact „privilegiul” dat Mamei lui Dumnezeu. PREACURATA, Unii, apoi, oferă răspunsuri care merg cu totul în altă direcţie faţă de conţinutul acestui adevăr de credinţă.

mulţi oameni rămân capabili să se abandoneze în ceva care îi depăşeşte. Că nu este strict necesar să înţelegem, nici să explicăm. Este suficient să intuim. Să tresăltăm de bucurie în adâncul inimii.

În această ocazie, aş vrea să propun numai câteva sugestii cu caracter esenţial, fără pretenţia de a ilustra complet sensul misterului şi nici să dezvolt o reflexie organică asupra celor trei lecturi.

Îmi propun numai să ofer câteva note de reflexie.

Când o creatură spune „pot”…

La rădăcina răului este hotărârea liberă a unei creaturi libere: Eva.

La rădăcina binelui este hotărârea unei femei libere: Maria.

Nimic nu depinde de întâplare, de fatalitate.

Nimic nu se reduce la determinismul necesităţii.

Toate determinările provin de la lipsa de resposabilitate a persoanei.

(Se) pare că nimic nu depinde de noi. Pare că acest curs al lucrurilor se dezvoltă în ciuda noastră, în ciuda hotărârilor noastre şi alegerilor noastre conştiente.

( Dimpotrivă, nu. Chiar dacă în aparenţă picătura trebuie să se resemneze să fie târâtă de curent, noi ştim că picătura poate să devieze cursul fluviului.)

Chiar dacă în aparenţă grăuntele de nisip trebuie să accepte să fie purtat în direcţia vântului, noi bănuim că firicelul de nisip are puterea de a se opune vântului, să meargă în sens opus, mai mult să schimbe direcţia.

Resemnarea este foarte apropiată de disperare.

Hotărârea liberă se naşte din speranţă şi generează speranţă.

În lume se schimbă totul când o creatură spune, cu deplină convingere: „este posibil”.

Numai una din cele două este cu adevărat liberă: „slujitoarea”

Eva, atunci când rupe fructul din pom, apare ca o creatură pe deplin liberă. Face, întocmai – după mentalitatea comună – ceea ce vrea, călcând orice poruncă, nesuportând nici o interzicere.

(Avortul, omuciderea din culpa, ruperea prematura a fructului pantecelui, apere ca o decizie perfect libera—dupa mentalitatea comuna, face ceea ce vrea, incalcand orice porunca, nesuportand nici o interzicere.)

De fapt, dimpotrivă, o libertate lipsită de sensul responsabilităţii în privinţa propriei vocaţii specifice (cea de mama), în privinţa planului lui Dumnezeu (a familiei), în privinţa celuilalt (a sotului) – nu mai este libertate, ci abuz, care conduce la distrugere.

Pentru nimic în lume, confruntarea strânsă care se desfăşoară nu este altceva decât o „lepădarea responsabilităţii”. (–adica acea iresponsabilitate.)

Eva? – se justifică: şarpele m-a înşelat.

Şi Adam la rândul său, contraatacă: femeia pe care mi-ai dat-o m-a corupt… (este ciudat cum prima acuză care este pusă lui Dumnezeu este aceea de a-l fi pus pe om într-o companie rea…).

În orice caz: nu am fost eu. Nu depindea de mine.

Maria, dimpotrivă, la sfârşitul unui dialog deschis, îşi asumă toate responsabilităţile: „Iată-mă”. (Iata acele legi care surteaza concediul prenatal! Iata adevaratele mame care renunta la drepul de munca pentru a se dedica indradevar educarii propriilor copii, cu pretul si a unei pensii mici.— macedon)

Şi, punându-se în slujirea planului lui Dumnezeu, apare ca o creatură cu adevărat liberă.

De o parte, dezastrul.

De altă parte, mântuirea.

Şi, pe fundalul proiectului lui Dumnezeu, linia de demarcaţie este dată de asumarea sau renunţarea la responsabilităţile proprii.

Este suficient să dăm un consimţământ liber, cum a făcut Maria, pentru planul lui Dumnezeu. Atunci se schimbă radical cursul evenimentelor.

„Libertatea noastră este o libertate de consimţire la planul lui Dumnezeu şi de responsabilitate. Noi suntem responsabili de ceea ce se întâmplă în lume, şi de acelea care nu vin de la noi dar oarecum trăieşte din opţiunile noastre, din aprobările noastre zilnice” (E.Balducci)

Şi noi suntem chemaţi şi aleşi pentru a „fi sfinţi şi nepătaţi”, adică să fim „dezlegaţi” de orice condiţionare externă şi internă. Să nu mai fim instrumentele unei mecanici de disipare, ură, violenţă, profit, distrugere, ci total disponibili pentru un proiect „diferit”, pentru o viaţă radical nouă.

Dezlegaţi nu numai de păcat, ci de-a dreptul de trecutul nostru.

Ne este dăruită, de fapt, posibilitatea nemaiauzită de a „reface” un trecut. Începând cu harul, nu cu păcatul.

DUMINICA A 3-A din ADVENT an A

Eu sunt Domnul Dumnezeul tău. Să nu ai alţi dumnezei în afară de mine. Să nu-ţi faci chip cioplit ca să te închini lui.

Un sociolog francez, (Jean Stoetzel), arata ordinea priorităţii în ceea ce priveşte poruncile Decalogului. Pentru cei mai mulţi europeni, primele trei porunci nu contează nimic sau aproape nimic. Sunt luate în considerare ultimele şapte. În ordine: pe primul loc se situează porunca a cincea: Să nu ucizi; exclus fiind avortul care nu intră în nici o poruncă. Pe locul doi, porunca a şaptea: Să nu furi. Pe locul trei, porunca a patra: Să-ţi respecţi părinţii. Pe următorul loc porunca a opta: Să nu mărturiseşti strâmb. Apoi a zecea: Să nu doreşti lucrurile aproapelui. Pe ultimele locuri poruncile a şasea şi a noua: Să nu faci fapte necurate; Să nu doreşti femeia aproapelui tău. (“ Nu va plangeti fratilor…lauti pilda de la profeti!”-Iac. 5,10)

"Într-o bună zi lui Dumnezeu i s-a făcut silă de oameni. A hotărât să se ascundă pentru puţin timp. I-a chemat pe toţi sfetnicii săi şi i-a întrebat: «Unde trebuie să mă ascund? Care e locul cel mai potrivit?» «Pe piscul celui mai înalt munte sau în adâncul mării, acolo nimeni nu te va găsi», Atunci Dumnezeu s-a îndreptat către îngerul său cel mai inteligent şi l-a întrebat: «Tu ce mă sfătuieşti? Unde să mă ascund?» Îngerul inteligent i-a răspuns zâmbind: «Ascunde-te în inima omului! E singurul loc unde oamenii nu merg!»" (Anthony de Mello). (“Priviti la agricultor: el spera sa adune rodul pretios al pamantului, asteptand cu rabdare ploaia”-Iac 5, 8).

La Conciliul I din Vatican s-a definit: "Dumnezeu, începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor poate fi cunoscut în mod sigur cu lumina naturală a minţii omeneşti prin intermediul lucrurilor create" (Ses. III, cap. 2).

Şi atunci cum se explică ateismul? De fapt, în general, nu e vorba de un ateism în adevăratul înţeles al cuvântului. Nu e vorba de un act al minţii, ci de un act al voinţei umane, prin care Dumnezeu este refuzat: Doamne, tu exişti, dar nu am nevoie de tine. Fotbalul, cumparaturile, gatitul, si mancatul este mai important...Iată rugăciunea ateului.

Ateismul este de fapt idolatrie. Omul se auto-idolatrizează luând locul lui Dumnezeu. Păcat luciferic pe care modernii îl numesc umanism ateu despre care Conciliul vorbeşte astfel: "omul îşi este sieşi scop, se declară singurul făuritor şi creator al propriei istorii" (GS 20).

Pe Dumnezeu îl descoperim cu mintea noastră: dar aceasta e filosofie şi nu credinţă. Credinţa apare atunci când îl acceptăm pe Dumnezeul revelat nouă în Cristos. (“Tu esti cel care trebuie sa vina, sau sa asteptam pe altul? Intreaba ucenicii lui Ioan ”Mt 11, 3) Un mare număr de atei nu-l resping pe Dumnezeul adevărat, ci un idol, adică pe dumnezeul imaginat şi făurit de mintea lor, după chipul şi asemănarea lor.

Ori, Dumnezeul adevărat, descoperit de Cristos este, (cum se exprimă D. Bonhoeffer) un "Dumnezeu care se lasă izgonit din lume, pe cruce, un Dumnezeu neputincios şi slab în lume – care aşa şi numai aşa rămâne cu noi şi ne ajută... Aici se află diferenţa hotărâtoare faţă de toate celelalte religii ale lumii. Simţul religios al omului îl împinge, la nevoie, către puterea lui Dumnezeu în lume, (Dumnezeu este Deus ex machina). Sfanta Scriptura îi împinge pe oameni către neputinţa şi suferinţa lui Dumnezeu: numai un Dumnezeu care suferă ne poate veni în ajutor".

Sfântul Augustin ne descrie cum Dumnezeu l-a eliberat de idolii minţii sale în momentul când i-a dat harul credinţei: "Când, fără să-mi dau seama, mi-ai luat capul în braţele tale şi mi-ai închis ochii ca să nu mai văd lucrurile deşarte, nesăbuinţa mea a dispărut. M-am trezit în tine şi te-am văzut, infinit dar diferit, o vedenie ce nu venea de la carne" (Conf 7,14). (“Intariti-va voi maini slabe, prindeti puteri voi genunchi ce tremurati!”-Isaia 35, 1-5).

În sfârşit, să fim conştienţi că o anumită răspundere pentru fenomenul ateismului o putem avea noi înşine, căci în formarea şi răspândirea ateismului, ne spune iarăşi Conciliul: "credincioşii pot avea un rol deloc neglijabil, în măsura în care prin neglijarea educării credinţei, (neglijarea orelor de religie, indiferenta parintilor asupra angajamentului pe care in mod solemn l-au promis in fata altarului de a se ingriji de buna educatie catolica a copiilor lor) sau prin prezentarea falsă a doctrinei sau chiar prin deficienţele vieţii lor religioase, morale şi sociale (neasumarea angajamentelor, fuga din fata comunitatii bisericesti, ascunderea si rusinea), se poate spune că toate acestea mai degrabă ingroapa si nu prezinta adevăratul chip al lui Dumnezeu şi al religiei" (GS19). (“Totusi cel mai mic in imparatia cerurilor este mai mare decat Ioan botezatorul.”Mt.11,11), (“ caci fericit este acela care nu va gasi in mine un prilej de poticnire”-Mt 11, 2-11).

Duminica a doua din Advent A

Fără îndoială Botezătorul trebuia să fie considerat de persoanele cu bun simţ ca un nebun.

Desigur era un personaj zbârlit, sălbatic, necioplit, ne îmblânzit, de care te apropiai cu precauţiile cuvenite.

Şi apare de aceea strident contrastul cu Personajul principal. Isus care se prezintă incognito, adoptă un stil discret, se amestecă cu lumea obişnuită. Nu are nimic şi nu face nimic pentru a atrage atenţia asupra sa. Trece neobservat. Nimeni nu-l observă, pentru că nu îmbracă nici o haină solemnă a divinităţii, nici zdrenţele oamenilor care făceau pocăinţă.

Când se află în faţa fruntaşilor religioşi mai importanţi, nu ezită să-i apostrofeze fără teamă („pui de vipere!”), să-i ameninţe („cine v-a sugerat ca să fugiţi de mânia care vine?”), să-i invite ca să schimbe conduita („faceţi roade vrednice de convertire”), avertizându-i s-o rupă cu făţărnicia şi snobismul celor privilegiaţi („…şi să nu credeţi că puteţi spune despre voi: îl avem pe Avram ca tată. Vă spun că Dumnezeu poate să ridice fii ai lui Avram din aceste pietre”).

A fost desigur cineva care a protestat deoarece Botezătorul critica zdrobitor (în realitate lovea structurile, smulgea măştile, denunţa ipocrizia), ataca autoritatea, lovea şi făcea să sufere farizeii şi saduceii (în realitate, dacă adevărul produce suferinţă, vina nu este a celui care spune, ci a celui…care nu-l poate suferi…).

Într-o zi Botezătorul va părăsi deşertul şi mâncărurile sale minunate pe bază de lăcuste prăjite înmuiate în miere, pentru a intra în palatul lui Irod (probabil fără ca să fie pregătite ceremonii rezervate celor mari ai zilei). Dar va ieşi din el cu capul tăiat. Încă odată a avut curajul de a spune adevărul celor care nu le plăcea prea mult. Şi nu a ţinut cont de avertismentele curtenilor şi a curtezanelor care probabil i-au recomandat să nu-l facă pe rege să sufere…

Ioan ne invită să construim un drum.

Calea Domnului trece prin deşert.

Calea dedicată lui Dumnezeu este o pistă care străbate un peisaj aspru şi arid.

Şi totuşi aceasta este calea eliberării.

Dumnezeu soseşte prin calea puţin triumfală a slăbiciunii, a micimii, a sărăciei, a modestiei, a lipsei de strălucire.

Puterea şi gloria lui Dumnezeu nu se manifestă în alaiuri impunătoare şi solemne (acestea nu folosesc decât să întunece, să banalizeze, chiar să ridiculizeze maiestatea divină).

Gloria lui Dumnezeu este fericirea poporului său.

Triumful său este eliberarea.

Onoarea lui Dumnezeu este asigurată când un asuprit înalţă capul, când pe orizontul săracului răsare o rază de speranţă.

Manifestarea lui Dumnezeu vine de-a lungul drumului obositor al vieţii de fiecare zi.

Şi pentru noi este vorba de a parcurge, de-a lungul Adventului, o cale cu mai puţine lumini şi decoraţii artificiale şi uşurătate, dar punctată cu ceva serios, angajator, pe linia libertăţii, a simplităţii şi a esenţialităţii, şi posibil într-o dimensiune de discreţie.

În sfârşit, trebuie eliminate zorzoanele şi însuşit un stil de seriozitate.

Toţi avem nevoie să părăsim Babilonul.

Şi calea noastră prin deşert, aceea care ne conduce la întâlnirea cu Dumnezeu care vine, se poate numi „convertire” („Convertiţi-vă, pentru că împărăţia cerurilor este aproape”).

Unicul mod cu adevărat nou pentru a celebra Crăciunul este cel de a-l sărbători convertiţi.

Şi acesta este un mod de a aştepta Crăciunul: să ne apucăm, în acest timp, de lucru.

Prima Duminică din Advent A

Anul liturgic se deschide în perspectiva ultimei zile. O zi care, deşi rămâne secreta, se înscrie în fiecare din zilele care compun calendarul nostru.

Cunoaştem desigur recomandările: Să trăieşti această zi ca şi cum ar fi ultima. Primeşte Euharistia ca şi cum ar fi ultima din viaţa ta. Tu, preotule, celebrează cu evlavie Sfânta Liturghie ca şi cum ar fi ultima.

Totul este acceptabil, cu excepţia acelui „ca şi cum”.

În realitate, aceasta este prima şi ultima zi. Nu va mai fi alta.

Această Sfântă Liturghie este ultima. Nu o vei mai putea celebra o altă dată.

Ocazia de a face bine pe care l-ai pierdut azi nu se va mai repeta.

Cea care contează, şi pe care ar trebui s-o sărbătorim, este ultima Împărtăşanie.

Cuvântul lui Dumnezeu pe care îl asculţi astăzi este irepetabil.

În viaţă nu este ca la teatru. În viaţă nu se dau replici.

Orice acţiune este definitivă.

Orice ocazie este unică.

Această zi, această clipă, nu se prezintă din nou.

Ziua pe care o trăieşti este ultima zi.

Acest moment, pentru mine, este ultimul moment.

Şi există şi un alt aspect paradoxal.

Trebuie să trăim conştienţi, în speranţă şi seninătate, fără nelinişte şi teamă, aşteptarea sfârşitului şi, mai ales venirea glorioasă a Domnului (parusia), dar aceasta va veni pe neaşteptate.

Este vorba de ceva sigur şi necunoscut în acelaşi timp.

Mă neliniştesc mult acele indicaţii: „Doi oameni vor fi la câmp: unul va fi luat şi celălalt lăsat. Două femei vor fi la moară: una va fi luată şi cealaltă lăsată”.

Din aceasta rezultă surprinzător faptul că evenimentul decisiv este prezentat în contextul ocupaţiilor zilnice, şi judecata (a fi luat de Domnul şi a fi lăsat, abandonat, separat de El) se exprimă în interiorul activităţii absolut obişnuite, profane. Pare că zilele şi obligaţiile din „zilele de lucru” devin materia de examen.

Dar apoi descoperim că şi criteriile de evaluare din partea lui Dumnezeu sunt imprevizibile.

De ce din două persoane care fac acelaşi lucru, se dedică la aceeaşi activitate, una este primită de Domnul şi cealaltă condamnată?

Lama ascuţită a judecăţii, nu separă numai persoane.

Separă şi acţiunile Bisericii, ale unei comunităţi, ale unui singur individ.

Nu totul are aceeaşi valoare. Nu totul este acceptabil, nici prezentabil, în ciuda aparenţelor.

Etichetele religioase care ar trebui să acopere şi să garanteze mulţimea, nu împiedică o riguroasă separare şi o severă distincţie.

Dumnezeu nu este dispus să „ia” totul în bloc.

Dumnezeu scotoceşte în grămadă. Alege. Examinează. Preţuieşte. Distinge.

Desigur: care din acţiunile mele sunt preţioase în ochii săi? Care dintre lucrurile pe care le adun, care din activităţile pe care le înmulţesc, îl interesează într-adevăr?

Nu ar fi cazul să încep eu primul să „las” ceva care desigur El îl va lăsa, şi să mă dedic altui lucru care, poate, ar putea fi luat în consideraţie?

„ Vigilenţa, ilustrată, în negativ, atitudinea contemporanilor lui Noe în timp ce este gata să se abată asupra lor catastrofa: „…În zilele de dinainte de potop mâncau şi beau, se căsătoreau, până când Noe a intrat în arcă, şi nu au băgat de seamă că vine potopul care i-a înghiţit pe toţi…”

În gura lui Isus acuzarea se restrânge la o singură vină: „N-au observat nimic”. Adică, erau neatenţi, distraţi, împrăştiaţi, disipaţi. Şi chiar neprevăzători. Inconştienţi. Nesocotiţi.

Încapabili de a „bănui” ceea ce era gata să urmeze.

Acelaşi lucru se poate întâmpla şi în viaţa noastră.

Parinte Nu facem nimic rău.

Totul este normal. Totul este în regulă.

Se mănâncă. Se bea. Ne expunem la radiaţiile benefice ale televiziunii. Se fac afaceri. Se comentează faptele altora. Sunt programate întâlniri. Se stabilesc vacanţele. Se organizează sărbători. Se răsfoieşte ziarul. Se aruncă o privire asupra horoscopului.

…Şi suntem distraţi în privinţa esenţialului.”

”Cu alte cuvinte: nu este suficient de a găsi drumul spre biserică, a intra in arca, aruncam doua lumanari si doua matanii si iesim. Este esenţial de a găsi drumul, de a vedea steaua, si farul de pe tarmul marii acestei lumi involburate, după ce venim de la biserică.

Nu este suficient de a celebra Crăciunul. Ceea ce contează este de a stabili cum ieşim din el, din criza economica, politica dar cea spirituala?!

A se prezenta la întâlnirea tinerilor, ore de religie, mir, prima impartasanie poate fi uşor. Ceea ce este decisiv este de a controla dacă, după întâlnire, ştim „să transformăm spadele în fiare de plug, lăncile în seceri”. Dacă am pierdut obiceiul de a îndrepta armele împotriva duşmanilor. Dacă am dezactivat limba. Ba mai mult, dacă am şters de-a dreptul din vocabularul nostru cuvântul „război” şi termenul de „duşman”, pentru ca in rai nu mai sunt dusmani.