“Dati Domnului slava cuvenita numelui sau!” Ps 28,2 trebuie să amintesc un păcat împotriva poruncii a doua a lui Dumnezeu săvârşit mai frecvent, decât înjurătura. Mai abuzăm de numele lui Dumnezeu atunci când, folosindu-l în rugăciune, nu-i respectăm voinţa lui Dumnezeu cu privire la noi, voim să subordonăm voinţa lui voinţei noastre. Cu alte cuvinte, nu-l lăsăm pe Dumnezeu să fie Dumnezeu. Abuzăm de numele lui Dumnezeu atunci când rugăciunile noastre nu depăşesc orizontul preocupărilor şi aşteptărilor noastre pământeşti. De unde expresia pe care o auzim la tot pasul: "Am cerut cutare lucru de la Dumnezeu, dar m-am rugat degeaba. Nu mă mai rog. Dumnezeu nu mă ascultă". E blasfemie. Încercăm să facem din rugăciune un instrument de eliminare absolută a încercărilor, a suferinţelor, a persecuţiilor din viaţa noastră, deşi ştim că purtarea crucii e obligatorie şi esenţială în viaţa creştinului. Şi atunci ce rost are să mai spunem: "Facă-se voia ta" după ce am spus: "Sfinţească-se numele tău!"? Avem dreptul să ne rugăm ca şi Isus: "Tată, dacă e cu putinţă, îndepărtează de la mine paharul acesta". Dar în mod obligatoriu trebuie să adăugăm: "Totuşi, nu voia mea ci a ta să se facă". (lasa acum sa implinim tot ceea ce este drept).
“nu va striga, nici nusi va inalta glasul si glasul si vocea lui nu se va auzi pe ulite.” (Is 42,2). Înjurătura nu-l loveşte şi nu-şi degradează pe Dumnezeu, în schimb îl loveşte şi-l degradează pe omul care înjură. Sunt foarte cunoscute cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: "După cum o piatră aruncată în sus împotriva stelelor nu provoacă nici un rău stelelor ci, căzând înapoi, îl loveşte pe cel care a aruncat-o, tot astfel cine îl înjură pe Dumnezeu, nu-i face lui Dumnezeu nici un rău, ci îşi provoacă sieşi moartea veşnică". "Nihil horribilius blasphemia quae ponit os suum in caelum" scrie Sfântul Ieronim (nimic nu este mai oribil decât înjurătura, decât gura care insultă cerul).
Gravitatea insultei depinde de calitatea persoanei insultate. Una este să insulţi un copil, alta este să-ţi insulţi tatăl sau mama, mai grav este să insulţi un înalt demnitar, extrem de grav este să insulţi un conducător de stat, infinit de grav este să-l insulţi pe Dumnezeu cel infinit, care nu este numai stăpânul, creatorul, binefăcătorul suprem, dar este Tatăl cel bun şi iubitor de oameni. Bine a spus cine a spus, că omul care înjură nu are demnitatea unui câine. Câinele nu-şi muşcă niciodată stăpânul ci îl apără, iar când turbează, câinele din instinct, fuge de acasă, ca nu cumva, atunci când nu-şi mai dă seama pe cine muşcă, să muşte mâna stăpânului. Scuzele pe care le aduc cei care înjură sunt absolut puerile şi nu au nici o valoare: am fost nervos, am fost beat, m-am obişnuit să înjur, n-am intenţionat să-l ofensez pe Dumnezeu. Cine insultă pe un semen al său şi este dat în judecată pentru ultraj nu se poate justifica la proces spunând: am fost nervos, am fost beat, m-am obişnuit să insult, n-am intenţionat să ofensez; răspunde de fapta sa şi trage pedeapsa. Când e vorba de Dumnezeu lucrurile nu stau altfel.
(“in orice neam, cine se teme de Dumnezeu este drept si placut in fata lui Dumnezeu. Fapt. 10, 34”). Pentru extirparea înjurăturii s-au folosit diferite metode. În primul rând, sancţiuni legale dintre cele mai diferite. Împăratul Carol cel Mare a prescris pentru înjurătură pedeapsa cu moartea. Împăratul Frederic al IV-lea bătaia cu vergi. Sfântul Ludovic al Franţei celui care înjura îi marca buza de jos cu fierul roşu. O ordonanţă din anul 1347 prevedea tâierea buzei superioare la a doua înjurătură şi tăierea limbii la a patra. Această legislaţie a rămas în vigoare în Franţa până la Ludovic al XV-lea. În celelalte ţări ale Europei i se aplicau celor care înjurau cele mai variate pedepse: smulgerea limbii, perforarea limbii cu ace, trimiterea la galere, bătaia cu vergi. În unele părţi, cei care înjurau erau închişi în coşuri şi lăsaţi de mai multe ori în apă, în alte părţi erau purtaţi goi pe stradă în timp ce erau loviţi cu biciul. În alte părţi erau expuşi public în timpul liturghiei la poarta bisericii cu funia la gât, în alte părţi erau însemnaţi pe frunte cu fierul roşu, pe vremea lui Mussolini în Italia înjurătura în public se amenda cu 500 de lire (lira era mult mai puternică decât astăzi).
Metodele bazate pe frică pot descuraja înjurătura. Se spune că metodele drastice impuse de Mussolini au avut efecte bune la italieni. Dar adevărata metodă este alta: trebuie educaţi creştinii la o adevărată cunoaştere şi la o adevărată iubire a lui Dumnezeu. Cine îl iubeşte pe Dumnezeu şi se roagă lui cu sinceritate nu simte nevoia de a-l înjura.
Înjurătura la poporul nostru, inclusiv la catolici, a luat proporţii incredibile în ultima vreme, dar se pare că toată lumea s-a imunizat, s-a obişnuit, s-a resemnat, a devenit insensibilă la această tristă realitate. E ca şi cum nu ar exista problema înjurăturii, ca şi cum aceasta nu ar fi o problemă. În ultimii nouă ani de când Biserica a dobândit libertatea de expresie a apărut vreo carte, s-a scris vreun articol în ziarele şi revistele religioase, s-a adus discuţia la emisiunile de radio şi televiziune, s-a luat vreo atitudine, vreo iniţiativă oficială împotriva înjurăturii? Un exemplu vrednic de laudă avem în această privinţă în Italia anilor `20-`30: marea cruciadă de dimensiune naţională împotriva înjurăturii. O uriaşă mişcare patronată de Pius al XI-lea în care s-a angajat guvernul, generali de armată, intelectuali, artişti, o mişcare ce a mobilizat toate clasele sociale. Iniţiative pe toate planurile: rugăciuni, congrese, publicaţii, conferinţe, instrucţii mai ales în şcoli. Marconi a pus la dispoziţie staţia sa de emisie radio - de abia se inventase - pentru a sensibiliza şi conştientiza poporul întreg în faţa flagelului înjurăturii. Iniţiativa a pornit de la un laic din Verona: Amedeo Balzaro, un mason convertit, autorul unei celebre cărţi: Guerra alla blasfemia!. Ideea acestei cruciade i-a venit la o audienţă generală cu directorii Apostolatului Rugăciunii la Papa Benedict al XV-lea, când în discursul său, Papa a deplâns acest viciu foarte răspândit şi a propus o contraofensivă de ispăşire şi de rugăciune.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu