Duminica a III-a Postul Pastelui (A)

Ieri am participat credinciosi, preoti, copiii de la sf. Mir la marşul pentru viaţă. Într-unul dintre discursurile ce s-au ţinut acolo a fost subliniată Evanghelia în care Isus Cristos atrage atenţia asupra scandalului de orice fel. Despre gravitatea acestui păcat vorbeşte însuşi Cristos şi nu cred că există în Evanghelie cuvinte mai severe decât cele care se referă la scandal. Punând un copilaş în mijlocul ucenicilor, Isus le spune: "Pentru oricine va scandaliza (va face să păcătuiască) pe unul din aceşti micuţi, care cred în mine, ar fi mai bine să i se atârne de gât o piatră mare de moară şi să fie înecat în adâncul mării. Vai lumii, din cauza scandalurilor! Nu se poate să nu vină scandaluri, dar vai omului prin care vine scandalul!" (Mt 18, 6-7). Cuvântul ebraic folosit de Isus, care s-a tradus cu "vai", în româneşte nu spune nimic, sau aproape nimic. În ebraică exprimă ceva mult mai ameninţător. Mai bine tradus ar fi fost aşa: Blestemată să fie lumea din cauza scandalurilor, blestemat să fie omul prin care vine scandalul! Aţi reţinut expresia folosită de Catehism: "Cel care scandalizează se face ispititorul aproapelui său". Este o aluzie transparentă la reproşul şocant pe care Isus i l-a făcut lui Petru: "Pleacă de la mine, Satano! Tu eşti un scandal (o piatră de poticnire) pentru mine!" (Mt 16, 23). Lucrurile sunt clare: cine dă scandal, cine este prilej de păcat pentru altul, face munca, meseria Satanei. Căci meseria Satanei aceasta este: să-i smulgă lui Dumnezeu sufletele şi să le împingă la păcat, la pierzarea veşnică.

Evanghelia de azi prezintă numai aceste ocazii de scandal: Comunitatea celor din Samaria, Vizita ucenicilor şi a Domnului, care trec pe langă această comunitate, căci nu erau evrei, nu au mai păstrat poruncile lui Jahwe, căci şi femeia la un moment dat este derutată, şi îl întrebă Pe Cristos: totuşi unde ar trebui să se închine lumea, la care munte! Scandal este femeia samariteancă pentru cei din oraşul său, căci după obiceiul locului toate femeile mergeu la fântână dis de dimineaţă, după apă , însă ea nu. Evanghelia ne spune că întâmplarea se petrece la prânz. Dealtfel femeia samariteană avea şi motiv de ce nu se arăta dis de dimineaţă cu celelatlte femei, conform tradiţiei comunităţii: avea cinci bărbaţi, şi nici actualul nu este bărbatul ei. Scandal este Cristos pentru fiecare, căci însăşi Domnul a mărturisit-o: nu am venit să aduc pacea în lume, ci focul. Este acel foc de spre care vorbeşte, nu vă veţi închina nici acelui munte, nici la acest munte, ci vă veţi închina în Duh şi adevăr. Scandal, şi nebunie este Cristos şi crucea Sa, căci El stă de vorbă cu femeia păcătoasă, lucru intrezis de evrei.

În al doilea rând, Catehismul atrage atenţia asupra gravităţii deosebite pe care o are scandalul atunci când îl dau cei care deţin o anumită autoritate sau o anumită funcţie: "Scandalul dobândeşte o gravitate deosebită datorită autorităţii celor care îl cauzează... Scandalul este grav atunci când vine din partea celor care, prin natura sau funcţia lor, sunt obligaţi să-i înveţe şi să-i educe pe alţii. Isus le reproşează acest păcat cărturarilor şi fariseilor: îi compară cu nişte lupi deghizaţi în miei" (nr. 2285). În continuare, Catehismul îi aminteşte expres pe profesorii care dau scandal elevilor.

Dacă un muncitor pe şantier înjură sau vorbeşte murdar, lucrul acesta nu impresionează pe nimeni; dar când un seminarist sau un preot înjură sau vorbeşte murdar, e grav. Chiar dacă pe buzele altora aceste lucruri pot fi păcate uşoare, pe buzele seminaristului sau ale preotului ele devin grave. Ştim Isus nu era preot. Nu în sensul ebraic, al Templului din Ierusalim. Chiar unul din motivele pentru care era judecat de evrei era că învăţa ca şi unul care are putere, ca şi Marele Preot. Dar însăşi evreii l-au desemnat Mare preot, cu jertfa supremă, în frunte cu Pilat, Caiafa, şi Irod răstignindu-l pe lemnul crucii cere este scandal, şi azi pentru cei care în Europa cu greu au acceptat prezenţa acestui simbol liturgic, iar Isus est mielul de Paşti jertfit pe acest lemn al crucii, Jertfa Supremă şi însăşi preotul Suprem care se jertfeşte.

Fără îndoială că gravitatea supremă păcatul scandalului o cunoaşte la preoţi. Veţi zice: nu suntem preoţi, nu ne interesează. Ba vă interesează. Preoţii decăzuţi, beţivi, destrăbălaţi, hoţi, vânzători de fraţi, deci care dau scandal, provin întotdeauna din seminarişti fără conştiinţă, fără morală, care intră în preoţie în mod necinstit, pe uşa din dos. E deosebit de grav scandalul dat oamenilor de către preoţi, căci ei sunt lumina lumii şi sarea pământului şi fără lumină, fără sare, fără conservant, lumea zace în întuneric şi se corupe. "Causa ruinae populi sunt sacerdotos mali", scrie Sfântul Grigore cel Mare. (Cauza prăbuşirii poporului sunt preoţii răi). "Când voi vedeţi un copac că se veştejeşte şi că frunzele se îngălbenesc, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, voi vă daţi seama că acel copac are o boală la rădăcini; la fel, când veţi vedea un popor dezordonat, vă veţi da seama, fără îndoială, că preoţii care îl cârmuiesc sunt corupţi". Sacerdos alter Christus: preotul îl întruchipează, îl personifică pe Cristos, el trebuie să arate lumii chipul lui Cristos. Or, un preot care dă scandal, ce chip al lui Cristos prezintă lumii? Un Cristos beţiv? Un Cristos cu ţigările cele mai scumpe în gură? Un Cristos care îşi trădează fraţii şi vinde Biserica? Un preot scandalos îşi trădează misiunea sa care este aceea de a salva şi nu de a pierde sufletele. Într-un cimitir din Franţa, pe mormântul unui medic se află această inscripţie curioasă: "Ci gît par qui tant d'autres gisent" (Aici zace unul care i-a făcut pe foarte mulţi să zacă, adică aici zace unul care, în loc să salveze vieţi omeneşti, a ucis). Ce s-ar putea scrie pe mormântul celor chemaţi să salveze sufletele care, în loc să le salveze, prin viaţa lor scandaloasă, le împinge la osândă?

Dacă scandalul unui laic intră în mormânt odată cu el, scandalul clerului supravieţuieşte după multe generaţii. Găseşti parohii unde după multe generaţii lumea spune: a fost odată la noi un preot care era aşa şi aşa. Scandalul se transmite verbal din generaţie în generaţie. "Cercetând istoria veche, scrie Sfântul Ieronim, (şi, când scria el, istoria Bisericii nu avea mai mult de patru sute de ani) am găsit că cei care au sfâşiat Biserica şi au împins popoarele la rătăcire nu au fost alţii decât cei care au fost orânduiţi de Dumnezeu ca preoţi". Şi ce a constatat el, s-a petrecut în continuare în Biserică. Toţi făuritorii de erezii şi de schisme au fost preoţi, călugări, episcopi, patriarhi: Arius, Macedoniu, Nestoriu, Foţie, Pelagiu, Eutiches, Luther, Zwingli, Calvin. Iar urmările scandalului lor, ereziile, dezbinările, sub o formă sau alta, continuă şi azi şi vor continua până la sfârşitul lumii, când, spune Mântuitorul: "Fiul omului va trimite pe îngerii săi şi ei vor smulge din Împărăţia lui toate scandalurile şi pe cei care săvârşesc fărădelegea" (Mt 13, 41).

În sfârşit, spune Catehismul, cel care se face vinovat de scandal este răspunzător de răul pe care l-a favorizat direct sau indirect şi, ca atare, este obligat să-l repare, să-l îndrepte (cf. nr. 2287). Cum? E foarte greu. De unde vorba lui Isus cu piatra de moară legată de gât. Pocăinţa este singurul remediu. Aşa cum a înţeles-o Sfânta Pelagia, cunoscută de toată lumea pentru viaţa sa destrăbălată. Într-o seară intră la ea un tânăr cu gânduri păcătoase. Cum trece pragul casei, tânărul cade dintr-odată mort. Consternată, Pelagia se converteşte, face o spovadă generală şi fuge în pustiu. Îşi face o chilie şi îşi bate pieptul cerând iertare lui Dumnezeu: "Pelagia un suflet arde în iad din cauza ta".

25 mart 2011 Bunavestire

(Februarie 22, 1987) Donum Vitae, reprezintă enciclica Sf. Părinte Papa Ioan Paul al II-lea cu referire la respectul pentru viaţa umană, respectul a existat dintotdeauna înaintea lui Dumnezeu. Dar şi propus ca şi regulă de bază, legată de porunca a cincea, “Să nu ucizi”. Data apariţiei acestui document are aproape 24 de ani şi este mereu de actualitate. Viaţa umană, aşadar, trebuie apărată din germen. "Embrionul uman, aminteşte din nou Biserica în documentul Donum vitae, trebuie tratat ca persoană umană, trebuie tratat în integritatea sa, îngrijit, vindecat, pe cât este posibil, ca orice persoană umană" (nr. 2274).

Orice viaţă, mai mult decât rodul iubirii părinţilor, e rodul iubirii lui Dumnezeu. Chiar când nu e rodul iubirii părinţilor, ci se naşte dintr-un simplu instinct animalic, viaţa e rodul iubirii lui Dumnezeu. De aceea, suprimarea unei vieţi e pumnal înfipt în inima lui Dumnezeu.

La viaţa omului se poate atenta în multe feluri. Dar, fără îndoială, cea mai odioasă crimă, "crimă abominabilă", cum o numeşte Conciliul, e uciderea copilului nenăscut. Soldatul ucis pe front are o armă în mână cu care se poate apăra; apoi, de bine, de rău cel puţin vreo douăzeci de ani, soldatul tot s-a bucurat de viaţă. Avortul însă înseamnă distrugerea unei fiinţe nevinovate, complet neînarmată, care nu a văzut nici măcar o clipă lumina soarelui.

Din momentul conceperii, prima celulă umană, zigotul în termeni ştiinţifici, deşi invizibilă cu ochiul liber, e o persoană umană având toată zestrea genetică. În codul genetic al primei celulei e programat totul, până şi culoarea ochilor. E o fiinţă umană nu în potenţă, cum se spune în filosofie, ci în dezvoltare, care până la naştere, şi după naştere până la moarte, devine ceea ce este deja în prima celulă, în embrion. E un lucru pe care îl învaţă nu numai Biserica bazându-se pe Biblie şi pe tradiţie, dar şi ştiinţa cea mai avansată.
23.03.2011, Sibiu (Catholica) – Acum două zile, când Asociaţiile membre ale Federaţiei Organizaţiilor Ortodoxe Pro Vita din România i-au scris Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române cu încântare despre Pastorala din Duminica Ortodoxiei, care are mai multe rânduri dedicate apărării vieţii, ne face să deschidem mai bine urechile şi ochii la ceea ce rezprezintă crima. "Am luat act cu deosebită satisfacţie de conţinutul Cuvântului Pastoral adresat clerului şi credincioşilor de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române cu ocazia Duminicii Ortodoxiei, a.c., în care se reafirmă învăţătura Bisericii privitoare la 'viaţa omului, ca dar sfânt al lui Dumnezeu', care 'îşi are începutul în momentul conceperii' şi care afirmă că 'dreptul la viaţă începe cu dreptul embrionului de a se dezvolta în pântecele mamei sale şi dreptul fătului de a se naşte'."

"Prin urmare, dacă suntem creştini, trebuie să afirmăm mereu că viaţa omului, ca dar sfânt al lui Dumnezeu, îşi are începutul în momentul conceperii sau al apariţiei embrionului viu. Ca atare, dreptul la viaţă începe cu dreptul embrionului de a se dezvolta în pântecele mamei sale şi dreptul fătului de a se naşte. Cine ucide viaţa embrionului sau a fătului săvârşeşte păcatul omuciderii. Din nefericire, crima avortului, fie că este provocat prin medicamente, fie prin operaţie chirurgicală, este astăzi foarte răspândită în lume, iar România se află, din păcate, pe lista primelor ţări din lume în ceea ce priveşte rata avorturilor. Păcatul acesta înfricoşător nu rămâne fără urmări asupra sănătăţii celor ce-l săvârşesc, asupra familiei şi asupra societăţii umane. Fericirea întemeiată pe crimă nu poate fi binecuvântată de Dumnezeu, deoarece prin crimă asupra omului este ucisă iubirea de oameni."

Este în acelaşi timp salutată "sublinierea faptului că avortul este omucidere şi recunoaşterea că 'România se află, din păcate, pe lista primelor ţări din lume în ceea ce priveşte rata avorturilor'." Şi textul continuă: "Din nefericire, în numele dreptului 'de a decide asupra propriului corp', recentul proiect de lege privind reproducerea umană asistată medical va consfinţi, dacă va fi adoptat, legalitatea şi finanţarea publică a unor aşa-numite tratamente ale infertilităţii, în realitate manipulări embricide ale darului vieţii, cu atât mai reprobabile moral cu cât infertilitatea poate fi una dintre consecinţele medicale ale avorturilor şi mijloacelor anticoncepţionale." Este exprimată recunoştinţa faţă de PF Daniel pentru proclamarea anului 2011 ca "An omagial al Sântului Botez şi al Sfintei Cununii în Patriarhia Română", "considerând că prin această necesară reafirmare a poziţiei Bisericii Ortodoxe Române se pune început unui program naţional bisericesc pentru promovarea valorilor creştin-ortodoxe privitoare la familie, sexualitate şi procreaţie, apt să contribuie în practică la stăvilirea tragediei naţionale a avortului în România, atât prin iniţiative pastorale, cât şi legislative".

"Spune DA vieţii!" este sloganul marşului pentru Viaţă, eveniment care va avea loc simultan la Bucureşti, Timişoara şi Satu Mare, sâmbătă, 26 martie 2011.

Expresia "Spune DA Vieţii!" are semnificaţia unei mărturii personale prin care participanţii afirmă deschis şi fără echivoc viaţa şi familia tradiţională ca fiind valori supreme, cerând protejarea acestora în toate situaţiile. În mod special ei solicită protecţia celor mai vulnerabile fiinţe umane, copiii nenăscuţi, care de peste 50 de ani sunt supuşi în România unui adevărat genocid. Alegerea datei nu este întâmplătoare: 26 martie urmează imediat marii sărbători "Buna Vestire", considerată sărbătoarea femeii creştine şi a bucuriei de a da viaţă. Moment real de a conştientiza faptul cum Dumnezeu într-atât se umileşte , la a fi conceput, El ca şi Dătător de viaţă, doar cu acordul voiţei libere umane. Ce mare sărbătoare! Dumnezeu Calea , adevărul şi Viaţa, însăşi Vaţa se lasă răstignită de mâna călăului nemilos: omul. Cu toate acestea, "Marşul pentru Viaţă" se doreşte un eveniment civic, fără caracter confesional şi de aceea deschis persoanelor din toate cultele creştine.

Duminica a II-a din Postul Mare (Anul liturgic A)

Lecturile Duminicii a doua din Postul Mare simpatizează persoanele de vârsta a treia. Abraham, din prima lectură, este un om în vârstă, ce are încredere deplină în promisiunea Domnului. Evanghelia ni-L prezintă pe Cristos pe mutele Tabor, alături de Moise, bătrânul profet care a mijlocit poporului Ales Tablele Legii, iar Ilie este Proorocul, ce reprezintă întregii profeţi a Vechiului Testament. În lectura a doua putem observa cum Sf. Paul încurajează pe ucenicul său Timotei, în a îndura acele suferinţe datorate vestirii Evangheliei.

Biserica, prin glasul magisteriului, a lansat în timpurile noastre o expresie pe care o auzim la tot pasul. Este expresia "cultura morţii". Moarte, crime au existat întotdeauna în lume, începând cu crima lui Cain, după izgonirea din paradisul pământesc, dar moarte, crimă cultivată, încă nu s-a pomenit până acum. Cultura morţii a ajuns cultura dominantă a lumii, sprijinită fiind de marile finanţe internaţionale, promovată fiind de mari somităţi ale ştiinţei, printre care laureaţi ai premiului Nobel, instituţionalizată, globalizată, internaţionalizată fiind această cultură a morţii de O.N.U. şi organismele sale, cu complicitatea unor reţele ale morţii care lucrează la nivel planetar. Dacă aveţi curiozitatea şi posibilitatea, interesaţi-vă ce s-a dezbătut la ultimele conferinţe.

Este un singur glas care strigă mereu, se pare că în pustiu, în favoarea unei culturi a vieţii: e glasul Sfântului Părinte Papa. Spunea Sfântu Părinte - pentru a câta oară? -, adresându-se tinerilor din Lombardia la 20 iunie 1992: "Prietenii mei preaiubiţi, nu vă fie teamă să apăraţi viaţa, viaţa în totalitatea ei. De la germen până la apusul ei... Trebuie să spuneţi şi să strigaţi că viaţa este un dar minunat al lui Dumnezeu şi că nimeni nu este stăpânul ei, că avortul şi eutanasia sunt crime îngrozitoare împotriva demnităţii omului".

Cât respect are Cristos faţă de bătrâni! Moise şi Ilie. Legea şi Profeţii. Este un semnal de alarmă pe care îl trage: să ne întrebăm şi noi ce respect avem de bătrânii noştri, care cu preţul vieţii lor au păstrat Poruncile , decalogul transmis de Moise, şi cu ce preţ am primit credinţa, după lungi ani de communism, doar pentru faptul că, bătrânii noştri mai aveau speranţa în profeţiile Sfintei Scriptuuri! Atentat împotriva vieţii e sinuciderea, atentat împotriva vieţii este eutanasia, adică uciderea bătrânilor, a handicapaţilor, a incurabililor, a muribunzilor. Reîntoarcere la barbarie. La un popor barbar din antichitate era următorul criteriu de selecţie pentru eutanasie: bătrânii erau urcaţi în copac şi se scutura copacul. Cine se putea ţine de creangă, mai trăia, cine cădea, era ucis. Legalizarea eutanasiei s-a făcut prima dată în California, apoi în Danemarca, Olanda, Australia şi problema e în dezbatere în Italia, Franţa şi Anglia. Dar mult mai practicată este eutanasia nelegalizată. Când un guvern nu alocă fonduri suficiente pentru sănătate, când nu sunt medicamente, nu sunt condiţii minime de îngrijire în spitale, ce altceva este decât eutanasie în masă?

Atentate împotriva vieţii sunt războaiele, răpirea şi luarea de ostateci, terorismul, tortura, amputările, mutilările, sterilizările. Sunt apoi atentatele indirecte împotriva vieţii. Numai Dumnezeu ştie câţi producători şi negustori de armament, de droguri, de alcool, de ţigări se vor trezi la judecata de pe urmă în rândurile criminalilor! Sfântul Paul îl încurajează pe Timotei, în faţa tuturor acestor atrocitaţi, cerându-i să participe cu curaj la suferinţele celor prigoniţi pentru credinţă!

Crima, sub orice formă s-ar comite, este unul din păcatele care strigă răzbunare la cer. "Voi cere socoteală pentru sângele fiecăruia dintre voi". Sigur, bunătatea lui Dumnezeu e nesfârşită, dar cumplită e moartea celui care i-a luat omului darul cel mai de preţ pe care l-a primit de la Dumnezeu: viaţa. Orice rău, orice pagubă i-ai făcut altuia poţi repara, poţi restitui, poţi despăgubi. Dar dacă i-ai luat altuia viaţa, n-o mai poţi restitui. Nu mai poţi despăgubi cu nimic, fiindcă o viaţă valorează mai mult decât universul întreg. Stalin a fost unul din marii călăi ai omenirii.

Nu încape îndoială că cel care inspiră şi răspândeşte în lume cultura urii şi a morţii este Satana, cel pe care Isus îl numeşte ucigaş de la început, duşmanul Dumnezeului iubirii şi al vieţii. Ţinta urii lui distrugătoare sunt, în primul rând, copiii nevinovaţi, căci chipul lui Dumnezeu apare în copii frumos şi neîntinat. Toţi creştinii care n-au dezertat din tabăra lui Cristos şi nu au trecut în tabăra Satanei sunt chemaţi să lupte pentru instaurarea în lume a culturii iubirii şi a păcii. "E nevoie, în primul rând, cum ne învaţă Noul Catehism, de rugăciune şi pentru victime şi pentru călăi". Cristos Domnul ne învaţă că el însuşi s-a pregătit cu rugăciune multă pentru Patimile Sale. Ce altceva credem că reprezintă revelarea de lumină de pe muntele Tabor? O dupămasă de pribegie sau de pierdere de timp? Nu, deloc! I-a luat cu dânsul pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan pentru a se ruga, în linişte. Pentru ca pe cruce fiind răstignit, să îi poată ierta pe proprii săi călăi: Doamne iartă-i căci nu ştiu ce fac!

Dar sunt şi alte crime care nu sunt considerate crime şi ucigaşii nici nu au măcar sentimentul culpabilităţii fiindcă nu văd victimele scăldate în sânge. Oare statele bogate care alocă sume uriaşe pentru a trimite nave spaţiale pe lună şi pe Marte, societăţile bogate care aruncă mâncarea în mare pentru a nu scădea preţul alimentelor, bogaţii, care cheltuie enorm pentru întreţinerea câinilor şi a pisicilor, în timp ce milioane de copii mor anual în lume de foame, în timp ce milioane de oameni mor după o agonie lentă, îndelungată şi dureroasă din cauza sărăciei, mizeriei, a subnutriţiei, a lipsei de medicamente, se pot disculpa? Acestea, indirect, oare nu sunt tot crime? Nu sunt atentate la viaţa umană?

E cazul să ne examinăm şi noi conştiinţa: când am contemplat ultima oară faţa luminoasă a lui Cristos! Când l-am însoţit la rugăciune! Când am stat de veghe! Când am fost pe Drumul Calvarului, chiar dacă este post, şi este devoţiunea în Bisericile Noastre; Calea Crucii! Sau mă resemnez că voi sta doar la Paştile iudeilor, în faţa crucii, alături de călăi, cerându-i să se dea jos de pe cruce- dacă este Dumnezeu! Voi aştepta până atunci, ca Domnul să se roage pentru călăii săi: Doamne iartă-i căci nu ştiu ce fac!

Sf. Iosif(19 Martie 2011)

Într-o numărătoare a tuturor titlurilor care s-au atribuit lui Dumnezeu în toate religiile lumii, s-au găsit circa o mie de titluri. Dar este un titlu pe care în afară de noi, creştinii, nimeni nu-l mai atribuie lui Dumnezeu: e titlul de Tată pe care l-a învăţat Cristos. Şi fiindcă e Tată, chipul, asemănarea lui Dumnezeu, este întipărită în toţi oamenii care formează marea familie a lui Dumnezeu. Cine ucide viaţa unui om atentează la viaţa lui Dumnezeu, nimiceşte chipul lui Dumnezeu. "Să nu ucizi" - spune Dumnezeu, căci cine ucide un om, pe Mine Mă ucide.

Sf. Iosif a fost ispitit de a o părăsi în ascuns pe Sf. Maria, dar îngerul, mesagerul lui Dumnezeu, i-a atras atenţia asupra pericolului pe care l-ar fi întampinat Sf. Maria de la societatea rabinică, pedeapsa uciderii cu pietre. Sf. Iosif însă era un om drept. Caţi viitori capi de familie au de invăţat această atitudine, de om drept?!

Crima este un act de revoltă împotriva Creatorului suprem, a dătătorului vieţii. Cine îşi arogă dreptul de a dispune de viaţa altuia, se aşează în locul lui Dumnezeu, singurul stăpân asupra vieţii şi a morţii, se autoidolatrizează. E un act de uzurpare a autorităţii pe care numai Dumnezeu o are. E păcatul lui Lucifer. Isus îl numeşte pe Satana "ucigaş de la început". Cine ucide e o fiinţă satanizată. Scrie Apostolul Ioan referindu-se la primul criminal pe care l-a înregistrat istoria: "Să ne iubim unii pe alţii, să nu fim cum a fost Cain care era de la Cel Rău şi l-a ucis pe fratele său. Şi pentru ce l-a ucis? Pentru că faptele sale erau rele, iar ale fratelui său erau bune" (1 In 3, 11-12).

Satanizate sunt statele, guvernele, parlamentele care legalizează, autorizează crima: avortul, eutanasia, sau o impun prin războaiele pe care le declanşează, dând autorizaţia, licenţa de a ucide. Satanaizate sunt popoarele criminale. În Olanda 15 % din decese sunt prin eutanasie - uciderea bătrânilor—şi să nu uităm căci Sf. Iosif a fost cu mult mai în vârstă decât Sf. Maria—a bolnavilor incurabili, a celor consideraţi povară pentru societate. Satanizat a ajuns poporul nostru în ultimii ani. România este ţara cu cele mai multe avorturi din lume; peste un milion de copii nevinovaţi ucişi în fiecare an. Record mondial absolut în istoria tuturor timpurilor. Aţi auzit expresia: mândria de a fi român. Această lozincă ce s-a trâmbiţat atâta vreme şi care se mai aude încă, trebuie schimbată în: ruşinea de a fi român, ruşinea de a aparţine unui popor de criminali. "Voi cere înapoi sângele vieţilor voastre... voi cere înapoi viaţa omului, şi sângele lui să fie vărsat de om: căci Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul lui" (Gen. 9,5-6).

Viaţa omului este sacră, inviolabilă, intangibilă. În Instrucţiunea Donum vitae ni se spune: "Viaţa umană este sacră pentru că încă de la originea sa, ea comportă acţiunea creatoare a lui Dumnezeu şi rămâne pentru totdeauna într-o relaţie deosebită cu Creatorul, unica sa finalitate. Numai Dumnezeu este stăpânul vieţii de la începutul şi până la sfârşitul ei: nici o împrejurare, nimeni nu-şi poate revendica dreptul să nimicească direct o fiinţă umană nevinovată". Orice viaţă este sacră, inviolabilă şi intangibilă. Ne spune Papa Ioan Paul al II-lea în enciclica sa Familiaris Consortio: "Biserica crede cu tărie că viaţa umană, chiar dacă este slabă şi suferindă, este întotdeauna un dar minunat al Dumnezeului bunătăţii; ea (Biserica) stă de partea vieţii" (nr. 30).

Biserica condamnă nu numai crima, distrugerea vieţii, dar tot ce loveşte şi degradează viaţa. Spune mai departe Sfântul Părinte în enciclica amintită: "Respectul faţă de viaţa umană şi ocrotirea ei cer să se respingă şi alte forme de violenţă cum sunt, de pildă, violenţa asupra copiilor, maltratarea minorilor, violenţa sexuală, pornografia, prostituţia, comportamentele care facilitează răspândirea SIDA, folosirea şi răspândirea drogului, lipsa de sisteme de asigurare corespunzătoare la locurile de muncă..., poluarea mediului înconjurător, războiul şi orice altă agresiune nedreaptă" (nr. 23).

Spuneam că nesocotirea primelor trei porunci ale lui Dumnezeu duce la anularea poruncii a patra, iar anularea poruncii a patra, duce la anularea poruncii a cincea. Mai pe înţeles: când nu este Dumnezeu, familia se prăbuşeşte, iar prăbuşirea familiei produce criminali. Cifrele arată în ultima vreme o creştere nemaiîntâlnită a violenţei şi criminalităţii la o vârstă din ce în ce mai mică. După adulţi şi tineri intră în scenă minorii, adolescenţii. Asistăm la evenimente zguduitoare: copii care ucid alţi copii sau care îşi ucid părinţii. Iar criminalitatea se înregistrează, de regulă, la copiii provenind din familii dezorganizate. Necredinţa a condus la degradarea familiei. Familia nu mai este locul ideal pentru educaţia umană şi religioasă a copiilor. Tabloul social e dezolant: părinţi divorţaţi, copii abandonaţi, influenţa nefastă a cinematografiei, presei şi mai ales, a televiziunii asupra familiei şi asupra copiilor. Filmele pornografice şi criminalii din filmele de violenţă au devenit modele de imitat pentru copii şi tineri.

Isus desăvârşeşte porunca a cincea, condamnând nu numai crima, dar şi rădăcinile ei din inima omului: ura, dorinţa de răzbunare, mânia, nervozitatea, căci crima, înainte de a fi săvârşită în afară, e săvârşită în inima omului şi chiar dacă e săvârşită numai în inimă, e tot crimă. Scrie Sfântul Ioan: "Cine urăşte pe fratele său este un ucigaş" (1 In 3,15). "Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: "Să nu ucizi; oricine va ucide va cădea sub pedeapsa judecăţii". Dar eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecăţii" (Mt 5, 21-22).

Duminica I-a din Postul Mare, anul liturgic A (13 martie 2011)

„Domnul Dumnezeu l-a creat pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în faţă duh de viaţă, şi omul a devenit astfel fiinţă vie.” Gen. (2,7)

„Precum prin greşeala unuia a venit osânda pentru toţi oamenii, aşa şi prin dreptatea unuia a venit pentru toţi oamenii îndreptarea care dă viaţă. Căci precum prin neascultarea unui om au devenit păcătoşi cei mulţi, tot aşa prin ascultarea unuia vor deveni drepţi cei mulţi.” Romani (5,18-19)

Dacă întreg Decalogul face parte din zestrea genetică cu care orice om vine pe lume, de la Adam încoace — prin intermediul propriilor părinţi, legătura intimă dintre părinţi şi copii, ascultarea, este cea mai adânc săpată – nu numai în inimile oamenilor, dar şi în inimile animalelor şi ale păsărilor. “Între toate vieţuitoarele câmpului, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu, şarpele era cel mai viclean.” (Gen. 2,3) Nu s-a auzit vreodată ca o fiară, oricât de crudă şi flămândă ar fi ea, să-şi mănânce propriul pui sau puiul părinţii. Respectul, grija faţă de părinţi, este o lege prezentă în toate codurile scrise sau nescrise de conduită umană pe care le găsim la toate popoarele din toate timpurile.

Apostolul Pavel îi scrie lui Timotei că neascultarea de părinţi va fi unul din semnele care prevestesc sfârşitul lumii. "Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nerecunoscători, fără evlavie... clevetitori, desfrânaţi..., obraznici, îngâmfaţi..." (3, 1-5).

Ne aflăm la crearea lumii. Geneza. Nu este nici mitologie, nici fantasmă, ceea ce s-a petrecut în Japonia. Dar printre ruine, în civilizaţiile antice găsim exemple admirabile de respect faţă de părinţi din partea copiilor.Ne amintim de cazul celebru a lui Eneas, când flăcările au cuprins Troia. Cetăţenii încercau să salveze şi să scoată din cetate lucrurile mai de preţ pe care le aveau. Eneas iese şi el din Troia cu comoara sa cea mai preţioasă pe umeri, pe care voia să o salveze: era bătrânul său tată Anchises. Din instinct copilul, în cazul în care nu e un copil degenerat, vrea să-şi aibă părinţii alături în momentele cruciale ale vieţii sale.

Pe câmpul de luptă, soldaţii răniţi, în agonie, în delir nu-şi cheamă nici soţia, nici logodnica, ci mama. Exemplul cel mai strălucit este exemplul lui Isus care în clipele supreme ale agoniei şi morţii sale pe cruce, pe Calvar, a voit să o aibă alături pe mama sa.

Dar respectul faţă de părinţi, de educatori, de profesori, impune şi anumite fapte pozitive, anumite atenţii: măcar o urare, un buchet de flori de onomastică, de ziua de naştere, cu ocazia anumitor evenimente importante din viaţa lor, 8 martie, şi a nu te ruşina să-i ai alăturea în anumite împrejurări festive.

Am vorbit până acum de relaţia părinţi -copii. Cei care muncesc pe brânci ca proprii lor copii, să aibă pâinea cea de toate zilele, şi să nu fie duşi în ispită. Dar nu este de ajuns. Cu alte cuvinte, cinstire, afecţiune şi recunoştinţă datorăm nu numai celor care ne transmit de la Dumnezeu viaţa biologică, ci şi tuturor celor care ne ajută să păstrăm această viaţă şi celor prin care ni se transmite viaţa supranaturală, morală, spirituală, intelectuală. În acest sens, spune Catehismul mai departe: "Creştinii datorează o recunoştinţă deosebită celor de la care au primit darul credinţei, harul Botezului şi viaţa în Biserică. Poate fi vorba de părinţi, de alţi membri ai familiei, de bunici, de păstori, de cateheţi, de alţi învăţători sau prieteni" (nr. 2220).

Duminica a IX-a de peste an (A), 6 Martie 2011.

Duminica a IX-a de peste an (A), 6 Martie 2011.

“Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele, spune Domnul, cine rămâne în mine si eu în el, acela aduce roade multe.” (In 15,5)

Iubiţi fraţi şi surori în Cristos, cred că este foarte plauzibil exemplul pe care ni-L dă Domnul nostru Isus Cristos cu referire la familia creştină: cel ce nu ramâne pe viţa de vie care este Cristos, nu v-a aduce rod, şi tot ce nu aduce rod este taiat şi uscat fiind va fi aruncat în foc. Fundamentul familiei este stânca pe care Cristos a construit biserica sa. Tot un urmaş al acestei Pietre este şi Sfântul Părinte care va fi beatificat anul acesta, pe data de 1 mai: Papa Ioan Paul al II-lea.

Educaţia copiilor, spune Papa Ioan Paul al II-lea într-una din catehezele sale, este o artă dificilă, o misiune grea pentru părinţi căci pentru a aduce un om pe lume sunt suficiente câteva luni. Pentru a-l face să crească în bine şi în virtute nu e de ajuns o viaţă întreagă. Pentru a izbuti în această misiune dificilă, două lucruri sunt necesare, spune Sfântul Părinte: pedagogia iubirii şi forţa exemplului. In emisiunea "Orizonturi creştine" radio Vatican a proclamat acum câţiva ani în urmă cele zece fericiri ale părinţilor. Pe acestea le voi expune, în continuare, parafrazându-le şi explicându-le.

1. Fericiţi părinţii care îşi educă copilul chiar de la venirea lui pe lume. Copilul e ca o plantă, ca un copac. Un copac la început e flexibil, maleabil, îl poţi îndrepta. Când a crescut mare, când a îmbătrânit, devine dur, inflexibil. Strâmb a crescut, strâmb rămâne. Nu-l mai îndrepţi.

Aşa e cu copilul: nu este educat, modelat de mic, îmbătrâneşte şi moare cu apucăturile şi cu viciile lui. Spune o vorbă din bătrâni: picioarele calului bătrân nu le mai îndrepţi.

2. Fericiţi părinţii care nu dau copilului tot ce vrea el, nu-i fac toate mofturile şi capriciile. Două lucruri îi pot conduce pe copii la ruină: să nu aibă nimic şi să aibă totul. A avea totul este mult mai rău decât să nu aibă nimic. Copilul care are totul devine un egoist. Mai târziu trăieşte cu mentalitatea că el are numai drepturi pe lume, nu şi obligaţii. Iar mai târziu, dacă nu are totul, e în stare să le dea în cap şi părinţilor ca să aibă totul.

3. Fericiţi părinţii care nu iau întotdeauna apărarea copiilor lor. Dacă copilul greşeşte, nu numai că nu trebuie să-i ia apărarea , dar trebuie să-l corijeze, mustrându-l sau chiar pedepsindu-l.

Iubirea adevărată faţă de copil nu constă în a-i lua apărarea când greşeşte, ci a-l obişnui cu umilinţa, adică cu recunoaşterea sinceră a greşelii, cu căinţa din care se naşte dorinţa de îndreptare. Altminteri, copilul creşte cu convingerea că este desăvârşit şi niciodată în viaţă nu va admite că are vreun defect sau că poate greşi. El va avea întotdeauna dreptate. El va cădea întotdeauna în picioare.

Bătaia, pedeapsa nu are nici o valoare dacă nu este recunoaşterea sinceră a greşelii şi căinţa. Cu bătaia părinţii, educatorii, pot face dresură, dar nu educaţie. De unde marea importanţă a spovezii în educaţie. Importanţa pe care a cunoscut-o bine marele educator al timpurilor moderne, Sfântul Ioan (Don) Bosco.

4. Fericiţi vor fi părinţii care nu se vor lansa în critici sterile şi continui la adresa altora, a societăţii, a Bisericii, care nu se critică unul pe altul, nu se vorbesc de rău reciproc în faţa copiilor creând partide în familie: băieţii cu tata, fetele cu mama, dacă vor ca mai târziu copiii lor să nu ajungă nişte anarhici şi nişte potenţiali criminali.

5. Fericiţi părinţii care nu-şi caină copiii pentru orice mic neajuns care li se întâmplă, dar îi vor ajuta să profite de inevitabilele necazuri, mici sau mari, pentru a-şi întări şi căli voinţa, făcându-o capabilă să înfrunte mai târziu numeroasele dificultăţi ale vieţii. Un copil cocolit, crescut în puf, neobişnuit de mic cu munca şi cu greutăţile, va fi mai târziu în mod inevitabil un ratat.

6. Fericiţi părinţii care, cu răbdare şi încredere, îi ajută pe copiii lor să-şi dezvolte propriul "eu", propria personalitate, să facă să îmbobocească, să înflorească, să crească acele calităţi, acele valori, acele virtuţi, acele talente pe care copiii le au deja potenţial, în germen, în zestrea genetică cu care vin pe lume.

Rolul părinţilor, al educatorilor, nu este acela de a înăbuşi darurile lui Dumnezeu puse în copil, ci de a-l ajuta pe copil să devină ceea ce este. Ei vor face educaţie dacă nu se vor limita doar să certe şi să pedepsească, ci se vor strădui, în primul rând, să încurajeze, să stimuleze, să aprecieze, să laude, să răsplătească ce este bun la copii.

E o lege pe care puţini o cunosc: copilul va fi mai târziu ceea ce i s-a spus că este când era mic. Dacă i s-a spus tot timpul că este un bou, un măgar, un porc, un animal, un tâmpit, un huligan, un cretin de care nu se va alege nimic în viaţă, asta va fi mai târziu.

7. Fericiţi părinţii care cultivă bunătatea, dărnicia, compătimirea faţă de alţii în inimile copiilor. Înţelepţi şi buni educatori sunt acei părinţi care, de pildă, dau pomană la săraci sau pun banul la colectă în biserică prin mânuţele copiilor.

8. Fericiţi părinţii care vor pune în practică ceea ce scrie pentru ei Noul Catehism al Bisericii Catolice: "Prin harul sacramentului Căsătoriei, părinţii au dobândit răspunderea şi privilegiul de a-şi evangheliza copiii. Ei îi vor iniţia din primii ani ai vieţii în tainele credinţei, fiind pentru copiii lor "primii vestitori" ai ei. Din fragedă copilărie îi vor asocia la viaţa Bisericii. Modul de viaţă în familie poate hrăni dispoziţiile afective care în timpul întregii vieţi rămân preliminarii autentice şi temeiuri ale unei credinţe vii" (nr. 2225).

9. Fericiţi părinţii care, urmând exemplul Sfintei Familii din Nazareth, se străduiesc să trăiască în mod concret împreună cu copiii lor Evanghelia iubirii, atenţi permanent la şoaptele Duhului Sfânt.

10. În sfârşit, fericiţi părinţii şi educatorii care, în pofida tuturor greutăţilor, vor avea permanent faţa senină şi zâmbetul pe buze, creând astfel o atmosferă de bucurie şi de pace, căci zâmbetul de pe buzele părinţilor este semnul vizibil al credinţei, speranţei şi iubirii creştine, este sărutul lui Dumnezeu întipărit pe fruntea copiilor. Fiindcă nu bătaia e ruptă din rai, ci zâmbetul părinţilor, al educatorilor e rupt din rai.