30ian 2011A, Duminica a 4-a din An A

PORUNCA a III-a
Adu-ţi aminte să sfinţeşti
ziua Domnului.

Ziua bucuriei

Formularea completă a poruncii a III-a, aşa cum o găsim în Cartea Exodului, este după cum urmează: "Adu-ţi aminte de ziua sabatului ca să o sfinţeşti. Şase zile lucrează şi fă-ţi toate treburile; dar a şaptea zi este un sabat pentru Domnul Dumnezeul tău. Să nu faci în acea zi nici un lucru" (Ex 20,8-10).

Pentru a înţelege bine duminica creştină (şi a ne da seama cum ea a dus la desăvârşire sabatul iudaic, ) e necesar să cunoaştem bine sabatul iudaic şi cum a voit Dumnezeu să fie trăită această zi.

Am intitulat această meditaţie ziua bucuriei. Ceea ce caracterizează în primul rând sabatul iudaic este tocmai bucuria. O bucurie debordantă, nestăvilită. De unde izvorăşte bucuria sabatului? Mai întâi din contemplarea lucrărilor minunate ale creaţiei. Sabatul este un memorial al creaţiei. Aşa acum Dumnezeu a muncit şase zile iar când şi-a încheiat creaţia, a şaptea zi s-a oprit - în evreieşte sabat înseamnă "s-a oprit" - şi a admirat tot ce crease şi s-a bucurat de lucrările mâinilor sale, la fel şi omul după şase zile de muncă se opreşte, încetează munca în ziua a şaptea şi, asemenea lui Dumnezeu, contemplă lucrările minunate ieşite din mâinile lui Dumnezeu şi-l preamăreşte pe Creator. [Astazi nu mai stim sa ne oprim din angrenajul muncii, si insantaneu nu mai admiram creatia, nu mai stim sa fim fericiti]

Al doilea motiv principal al bucuriei în zi de sabat este salvarea şi eliberarea poporului evreu din robia Egiptului. Această eliberare a fost o nouă creaţie. Poporul evreu condamnat de faraon la exterminarea totală era ca şi mort. Eliberarea sa de către Dumnezeu, cu mână tare şi braţ puternic, a fost o adevărată înviere din morţi. Sabatul este memorialul acestei noi creaţii, acestei învieri din morţi. E Paştele săptămânal.

Bucuria sabatului îşi găseşte plinătatea în bucuria duminicii creştine. Conciliul II Vatican subliniază în Constituţia Liturgică această trăsătură fundamentală a duminicii: bucuria. "Duminica este sărbătoare primordială care trebuie prezentată pietăţii credincioşilor şi întipărită bine în ea, astfel încât să devină o zi de bucurie (SC 106). Rămânem impresionaţi cât de mult insistă Sfinţii Părinţi şi scriitorii Bisericii asupra bucuriei duminicale. "Noi petrecem într-u bucurie această a opta zi în care Isus a înviat" - scria către anul 135 autorul Epistolei lui Barnaba.

Didascalia Apostolilor: "Cel care se întristează în zi de duminică săvârşeşte un păcat". Şi aşa cum prescripţiile rabinice prevedeau pentru sabat şi manifestarea exterioară a bucuriei: haina curată de sărbătoare, ospăţ diferit de masa zilnică, părul pieptănat, unghiile tăiate, baie cu apă caldă, aceeaşi grijă o cer Sfinţii Părinţi cu privire la îmbrăcăminte, mâncare, igienă în ziua de duminică. De altfel, legătura strânsă între sentimentul inimii şi manifestarea exterioară a bucuriei ne-o arată cuvântul bucurie în greceşte - "agalliasis" - care etimologic înseamnă "a face strălucitor, a împodobi".

Motivele creştinului de a se bucura duminica sunt ca: Mai întâi creştinul se bucură şi îl preamăreşte pe Creator pentru frumuseţile creaţiei. Scrie Sfântul Iustin pe la anul 150: "Noi ne adunăm cu toţii în ziua sabatului pentru că este prima zi în care Dumnezeu, scoţând din întuneric materia, a creat lumea şi pentru că tot în această zi Isus Cristos, Mântuitorul nostru, a înviat din morţi" (Apol. I, 67). În cuvintele Sfântului Iustin găsim şi al doilea motiv al bucuriei duminicale: noua creaţie, Învierea Domnului. Duminica e Paştele săptămânal, memorialul eliberării din sclavia păcatului, a morţii şi a Satanei.

Nu lipseşte nici un alt (treilea) izvor al bucuriei duminicale: speranţa bucuriei totale de la sfârşitul veacurilor. Ospăţul euharistic la care participăm duminica este o anticipare a ospăţului escatologic pe care Sfântul Ioan îl descrie în Apocalipsă: "Să ne bucurăm, să ne veselim şi să-i dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; mireasa lui s-a pregătit... Fericiţi cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!" (Ap 19,7-9). "Aceasta e ziua pe care a făcut-o Domnul; să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa" (Ps 118,24).

Aşa a voit-o Dumnezeu: zi de bucurie şi de veselie. În realitate însă duminica nu este aşa cum a voit-o Dumnezeu. Pentru foarte mulţi creştini nu mai este ziua bucuriei, ci ziua tristeţii. Confundând bucuria cu plăcerea, ei fac din această zi cea mai tristă zi a săptămânii. E ziua cea mai profanată de plăcerile păcătoase care nu aduc bucurie, ci tristeţe. E ziua în care se comit cele mai multe beţii, cele mai multe fapte de desfrâu, certuri, scandaluri, crime[Fericiti facatorii de pace, caci ei fii lui Dumnezeu se vor chema], în care se rostesc cele mai multe înjurături, e ziua discotecii, a distracţiilor păcătoase. Ziua Domnului devine o zi tristă, pustie, goală de Dumnezeu; ziua Domnului e transformată în ziua Diavolului.

Cu veacuri în urmă circula o legendă care spune că o dată diavolii au ţinut un sinod în care au pus problema ce să facă pentru a scoate din calendar duminicile şi sărbătorile, căci aceste zile, ziceau ei, sunt un adevărat dezastru pentru noi: i se aduce slavă lui Dumnezeu, păcatele sunt iertate [Fariciti cei curati cu inima, caci ei il vor vedea pe Dumnezeu]şi o mulţime de suflete scapă din mâinile noastre. Dacă ar mai ţine şi astăzi un sinod diavolii ar pune altfel problema: cum să facă să introducă şi alte sărbători în calendar?

Noi cum petrecem duminica? Duminica este pentru noi într-adevăr zi de bucurie spirituală? [Bucurati/va caci mare va fi rasplata voastra in ceruri] Este ea într-adevăr ziua pe care a făcut-o Domnul? Ne bucurăm şi ne veselim într-însa mai mult decât în celelalte zile?