Rugăciunea de cerere, în viaţa noastră religioasă, din păcate, ia spaţiul altor tipuri de rugăciune, care ar trebui practicate: laude, binecuvântare, mulţumire, adoraţie, oferire, contemplaţie.
Fapt este că avem atât de multe lucruri de cerut. Necesităţile sunt nenumărate. În afara celor obişnuite, sunt şi cele neprevăzute, incidentele neplăcute care nu pot fi puse la socoteală în mod preventiv nenorocirile, întâmplările. De la mântuire, trecând prin problemele economice şi familiare, lista „harurilor” pentru care batem la uşa Domnului se măreşte în fiecare zi mai mult.
Şi nu totdeauna El este aşa de prompt în a asculta aşa cum este de bănuit, din care rezultă mereu mai multe inclinaţii care ne obligă, în ciuda noastră, să le solicităm.
Şi Apostolul Paul ne aruncă în faţă că „nici nu ştim ce să cerem”.
Probabil, când scria creştinilor din Roma, nu erau încă practicate anumite forme devoţionale, şi credincioşii nu descoperiseră încă locurile adaptate, modalităţile potrivite şi oficiile competente pentru a prezenta cererile.
Este de ajuns să ascultăm, astăzi, anumite „rugăciuni comune”. Complete, insistente, definitive, prevăzute cu o documentaţie minuţioasă, chiar puţin presupuse, nu arareori indiscrete, excesive în privinţa tonului, aş îndrăzni să spun chiar obraznice. Totul este specificat în chip amănunţit. Deoarece lucrurile stau aşa şi aşa, din moment ce, şi pentru că unica soluţie, este aceea: Dumnezeu este obligat să ne asculte fiind atent la informaţiile şi cunoştinţele noastre.
În fond, îi uşurăm sarcina. Formularul deja l-am completat noi, în toate părţile sale, fără a lăsa nimic de o parte. El are de pus numai semnătura şi ştampila: „se aprobă”.
Necazul este că „nu ştim ce trebuie să cerem”.
Fără Duhul Sfânt, care se roagă în noi „cu gemete negrăite”, rugăciunile noastre nu vor ajunge niciodată la Tatăl. Mai mult, şi mai radical, rugăciunea ar fi imposibilă.
Mai ales, rugăciunea noastră nu reuşeşte totdeauna să dea cont de necesităţile noastre adevărate. Nu observăm lucrurile esenţiale care ne lipsesc.
În faţa unui obstacol, o dificultate, o piedică oarecare, de obicei cerem ca Dumnezeu să aibă grijă, să pregătească terenul, luând din el acele realităţi neplăcute. Noi ne dăm seama că, dimpotrivă, „este potrivit să cerem” ca Domnul să ne dea curaj, inteligenţă, fantezie pentru a înfrunta acea situaţie. Ne face să înţelegem că soluţia depinde de noi.
În sfârşit. Sarcina Duhului nu este aceea de a „sprijini” cererile noastre, să ne asigure o rezolvare favorabilă, şi în scurt timp. Nu. Duhul trebuie să „inspire” rugăciunea noastră, cererile noastre, nu a le face pur şi simplu proprii, să le recomande cu autoritate.
Noi trebuie să intrăm în perspectiva Duhului, nu invers.
Cred că echivocul multor implicări ale Spiritului, chiar în ocazii solemne, este chiar acesta: am vrea ca Spiritul să se mulţumească, să asculte de sugestiile noastre, să ajute perspectivele noastre, în loc ca noi să ne încredem, să ne abandonăm total la „gemetele sale negrăite” şi la jocul său imprevizibil.
Invocăm Spiritul Sfant ca să ne ducă acolo unde am stabilit noi să mergem, să se manifeste liber… după alegerile pe care le-am făcut noi deja şi prin care am folosit din belşug toate mijloacele .
În sfârşit, când este vorba de rugăciune, este necesar să ne retragem de o parte şi să-i dăm glas Duhului, rezistând ispitei de a-l sufoca cu cererile noastre insistente sau cu oarecare corectare.
Dar al cui este acel ogor? Poziţiile noastre sunt date peste cap mai ales de evanghelie. „În timp ce toţi dormeau…” Astăzi neghina este răspândită cu mâini pline sub ochii tuturor. Răul este expus, publicat, exaltat la lumina soarelui.
„De unde vine neghina?…” Şi dacă ar veni de la noi? Dacă şi noi am contribuit la producerea ei? De ce, când vorbim despre rău, şi vrem să verificăm cauzele lui, ne punem mereu în afara lui, ca şi cum n-am intra, n-ar fi şi aportul nostru decât neglijabil, nu am fi cel puţin un pic responsabili de apăsarea lui şi difuzarea lui în lume?
Şi poate este cazul şi de a ne întreba: „De unde vine sămânţa cea bună?”
Probabil Domnul ne lasă să intuim că „sămânţa bună” răsare pe ogoare nebănuite, este opera unor indivizi pe care nu-i prea luăm în consideraţie.
- Vrei să mergem să culegem neghina?
- Nu.
Interzicerea stăpânului, totuşi, nu înseamnă că nu trebuie să condamnăm răul, să numim păcatul păcat. „Nu”-ul hotărât nu înseamnă că trebuie să stăm să privim, resemnaţi, umiliţi, neputincioşi. Nu ne revine nouă să stârpim neghina – operaţie pe care am face-o cu plăcere – Totuşi este permis, este obligatoriu, de a căuta să o smulgem în unicul chip eficace: angajându-ne, personal, să semănăm în răbdare şi să cultivăm cu pasiune tot binele posibil.
La sfârşitul lumii, Fiul omului va trimite pe îngerii săi, care vor aduna din împărţia sa toate scandalurile…” Neghina, deci, a fost semănată după. Este născută în interiorul Împărăţiei. Deci în casa noastră, nu numai în ogorul adversarului, există scandaluri, şi vor rămâne până la sfârşitul lumii. Vor fi mult mai multe decât ne asteptam? Ar fi inutil de a face previziuni în această privinţă.
Sunt uimitoare, în această privinţă, expresiile din cartea Înţelepciunii, pe care ni le propune a doua lectură de astăzi:
„Tu, stăpânul puterii, judeci cu blândeţe;
ne guvernezi cu multă indulgenţă…
Cu un astfel de mod de a acţiona l-ai învăţat pe poporul tău
Că cel drept trebuie să iubească pe oameni;
În plus ai făcut pe fii tăi plini de speranţă dulce”
Putem să dăm la toate acestea un nume deosebit: îngăduinţă. Nu trebuie confundată, cu răul. Cine este, în practică, persoana „indulgentă”? Putem să spunem: este cineva care are o respiraţie lungă, respiraţie lentă şi profundă. Decis, are mereu prezente ţinta şi obiectivele, dar nu este grăbit, nu se lasă dominat de nerăbdare, amână nerăbdarea. Ştie să aştepte, alege timpuri lungi, caută să înţeleagă. Suportă cu seninătate contrastele, opoziţiile, chiar şi persecuţiile. Este sigur că Dumnezeu, chiar şi atunci când tace, are mereu ultimul cuvânt. De aceea trăieşte în pace, chiar şi în timpul furtunii dezlănţuite. Nu adoptă tonuri apocaliptice, nici chiar în momentele dificile. Face, zi de zi, un pic de curăţenie în casa proprie, fără a simţi trebuinţa de a merge să măsoare murdăria altuia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu