Duminica I-a din Postul Mare, anul liturgic A (13 martie 2011)

„Domnul Dumnezeu l-a creat pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în faţă duh de viaţă, şi omul a devenit astfel fiinţă vie.” Gen. (2,7)

„Precum prin greşeala unuia a venit osânda pentru toţi oamenii, aşa şi prin dreptatea unuia a venit pentru toţi oamenii îndreptarea care dă viaţă. Căci precum prin neascultarea unui om au devenit păcătoşi cei mulţi, tot aşa prin ascultarea unuia vor deveni drepţi cei mulţi.” Romani (5,18-19)

Dacă întreg Decalogul face parte din zestrea genetică cu care orice om vine pe lume, de la Adam încoace — prin intermediul propriilor părinţi, legătura intimă dintre părinţi şi copii, ascultarea, este cea mai adânc săpată – nu numai în inimile oamenilor, dar şi în inimile animalelor şi ale păsărilor. “Între toate vieţuitoarele câmpului, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu, şarpele era cel mai viclean.” (Gen. 2,3) Nu s-a auzit vreodată ca o fiară, oricât de crudă şi flămândă ar fi ea, să-şi mănânce propriul pui sau puiul părinţii. Respectul, grija faţă de părinţi, este o lege prezentă în toate codurile scrise sau nescrise de conduită umană pe care le găsim la toate popoarele din toate timpurile.

Apostolul Pavel îi scrie lui Timotei că neascultarea de părinţi va fi unul din semnele care prevestesc sfârşitul lumii. "Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nerecunoscători, fără evlavie... clevetitori, desfrânaţi..., obraznici, îngâmfaţi..." (3, 1-5).

Ne aflăm la crearea lumii. Geneza. Nu este nici mitologie, nici fantasmă, ceea ce s-a petrecut în Japonia. Dar printre ruine, în civilizaţiile antice găsim exemple admirabile de respect faţă de părinţi din partea copiilor.Ne amintim de cazul celebru a lui Eneas, când flăcările au cuprins Troia. Cetăţenii încercau să salveze şi să scoată din cetate lucrurile mai de preţ pe care le aveau. Eneas iese şi el din Troia cu comoara sa cea mai preţioasă pe umeri, pe care voia să o salveze: era bătrânul său tată Anchises. Din instinct copilul, în cazul în care nu e un copil degenerat, vrea să-şi aibă părinţii alături în momentele cruciale ale vieţii sale.

Pe câmpul de luptă, soldaţii răniţi, în agonie, în delir nu-şi cheamă nici soţia, nici logodnica, ci mama. Exemplul cel mai strălucit este exemplul lui Isus care în clipele supreme ale agoniei şi morţii sale pe cruce, pe Calvar, a voit să o aibă alături pe mama sa.

Dar respectul faţă de părinţi, de educatori, de profesori, impune şi anumite fapte pozitive, anumite atenţii: măcar o urare, un buchet de flori de onomastică, de ziua de naştere, cu ocazia anumitor evenimente importante din viaţa lor, 8 martie, şi a nu te ruşina să-i ai alăturea în anumite împrejurări festive.

Am vorbit până acum de relaţia părinţi -copii. Cei care muncesc pe brânci ca proprii lor copii, să aibă pâinea cea de toate zilele, şi să nu fie duşi în ispită. Dar nu este de ajuns. Cu alte cuvinte, cinstire, afecţiune şi recunoştinţă datorăm nu numai celor care ne transmit de la Dumnezeu viaţa biologică, ci şi tuturor celor care ne ajută să păstrăm această viaţă şi celor prin care ni se transmite viaţa supranaturală, morală, spirituală, intelectuală. În acest sens, spune Catehismul mai departe: "Creştinii datorează o recunoştinţă deosebită celor de la care au primit darul credinţei, harul Botezului şi viaţa în Biserică. Poate fi vorba de părinţi, de alţi membri ai familiei, de bunici, de păstori, de cateheţi, de alţi învăţători sau prieteni" (nr. 2220).