Duminica a IX-a de peste an (A), 6 Martie 2011.

Duminica a IX-a de peste an (A), 6 Martie 2011.

“Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele, spune Domnul, cine rămâne în mine si eu în el, acela aduce roade multe.” (In 15,5)

Iubiţi fraţi şi surori în Cristos, cred că este foarte plauzibil exemplul pe care ni-L dă Domnul nostru Isus Cristos cu referire la familia creştină: cel ce nu ramâne pe viţa de vie care este Cristos, nu v-a aduce rod, şi tot ce nu aduce rod este taiat şi uscat fiind va fi aruncat în foc. Fundamentul familiei este stânca pe care Cristos a construit biserica sa. Tot un urmaş al acestei Pietre este şi Sfântul Părinte care va fi beatificat anul acesta, pe data de 1 mai: Papa Ioan Paul al II-lea.

Educaţia copiilor, spune Papa Ioan Paul al II-lea într-una din catehezele sale, este o artă dificilă, o misiune grea pentru părinţi căci pentru a aduce un om pe lume sunt suficiente câteva luni. Pentru a-l face să crească în bine şi în virtute nu e de ajuns o viaţă întreagă. Pentru a izbuti în această misiune dificilă, două lucruri sunt necesare, spune Sfântul Părinte: pedagogia iubirii şi forţa exemplului. In emisiunea "Orizonturi creştine" radio Vatican a proclamat acum câţiva ani în urmă cele zece fericiri ale părinţilor. Pe acestea le voi expune, în continuare, parafrazându-le şi explicându-le.

1. Fericiţi părinţii care îşi educă copilul chiar de la venirea lui pe lume. Copilul e ca o plantă, ca un copac. Un copac la început e flexibil, maleabil, îl poţi îndrepta. Când a crescut mare, când a îmbătrânit, devine dur, inflexibil. Strâmb a crescut, strâmb rămâne. Nu-l mai îndrepţi.

Aşa e cu copilul: nu este educat, modelat de mic, îmbătrâneşte şi moare cu apucăturile şi cu viciile lui. Spune o vorbă din bătrâni: picioarele calului bătrân nu le mai îndrepţi.

2. Fericiţi părinţii care nu dau copilului tot ce vrea el, nu-i fac toate mofturile şi capriciile. Două lucruri îi pot conduce pe copii la ruină: să nu aibă nimic şi să aibă totul. A avea totul este mult mai rău decât să nu aibă nimic. Copilul care are totul devine un egoist. Mai târziu trăieşte cu mentalitatea că el are numai drepturi pe lume, nu şi obligaţii. Iar mai târziu, dacă nu are totul, e în stare să le dea în cap şi părinţilor ca să aibă totul.

3. Fericiţi părinţii care nu iau întotdeauna apărarea copiilor lor. Dacă copilul greşeşte, nu numai că nu trebuie să-i ia apărarea , dar trebuie să-l corijeze, mustrându-l sau chiar pedepsindu-l.

Iubirea adevărată faţă de copil nu constă în a-i lua apărarea când greşeşte, ci a-l obişnui cu umilinţa, adică cu recunoaşterea sinceră a greşelii, cu căinţa din care se naşte dorinţa de îndreptare. Altminteri, copilul creşte cu convingerea că este desăvârşit şi niciodată în viaţă nu va admite că are vreun defect sau că poate greşi. El va avea întotdeauna dreptate. El va cădea întotdeauna în picioare.

Bătaia, pedeapsa nu are nici o valoare dacă nu este recunoaşterea sinceră a greşelii şi căinţa. Cu bătaia părinţii, educatorii, pot face dresură, dar nu educaţie. De unde marea importanţă a spovezii în educaţie. Importanţa pe care a cunoscut-o bine marele educator al timpurilor moderne, Sfântul Ioan (Don) Bosco.

4. Fericiţi vor fi părinţii care nu se vor lansa în critici sterile şi continui la adresa altora, a societăţii, a Bisericii, care nu se critică unul pe altul, nu se vorbesc de rău reciproc în faţa copiilor creând partide în familie: băieţii cu tata, fetele cu mama, dacă vor ca mai târziu copiii lor să nu ajungă nişte anarhici şi nişte potenţiali criminali.

5. Fericiţi părinţii care nu-şi caină copiii pentru orice mic neajuns care li se întâmplă, dar îi vor ajuta să profite de inevitabilele necazuri, mici sau mari, pentru a-şi întări şi căli voinţa, făcându-o capabilă să înfrunte mai târziu numeroasele dificultăţi ale vieţii. Un copil cocolit, crescut în puf, neobişnuit de mic cu munca şi cu greutăţile, va fi mai târziu în mod inevitabil un ratat.

6. Fericiţi părinţii care, cu răbdare şi încredere, îi ajută pe copiii lor să-şi dezvolte propriul "eu", propria personalitate, să facă să îmbobocească, să înflorească, să crească acele calităţi, acele valori, acele virtuţi, acele talente pe care copiii le au deja potenţial, în germen, în zestrea genetică cu care vin pe lume.

Rolul părinţilor, al educatorilor, nu este acela de a înăbuşi darurile lui Dumnezeu puse în copil, ci de a-l ajuta pe copil să devină ceea ce este. Ei vor face educaţie dacă nu se vor limita doar să certe şi să pedepsească, ci se vor strădui, în primul rând, să încurajeze, să stimuleze, să aprecieze, să laude, să răsplătească ce este bun la copii.

E o lege pe care puţini o cunosc: copilul va fi mai târziu ceea ce i s-a spus că este când era mic. Dacă i s-a spus tot timpul că este un bou, un măgar, un porc, un animal, un tâmpit, un huligan, un cretin de care nu se va alege nimic în viaţă, asta va fi mai târziu.

7. Fericiţi părinţii care cultivă bunătatea, dărnicia, compătimirea faţă de alţii în inimile copiilor. Înţelepţi şi buni educatori sunt acei părinţi care, de pildă, dau pomană la săraci sau pun banul la colectă în biserică prin mânuţele copiilor.

8. Fericiţi părinţii care vor pune în practică ceea ce scrie pentru ei Noul Catehism al Bisericii Catolice: "Prin harul sacramentului Căsătoriei, părinţii au dobândit răspunderea şi privilegiul de a-şi evangheliza copiii. Ei îi vor iniţia din primii ani ai vieţii în tainele credinţei, fiind pentru copiii lor "primii vestitori" ai ei. Din fragedă copilărie îi vor asocia la viaţa Bisericii. Modul de viaţă în familie poate hrăni dispoziţiile afective care în timpul întregii vieţi rămân preliminarii autentice şi temeiuri ale unei credinţe vii" (nr. 2225).

9. Fericiţi părinţii care, urmând exemplul Sfintei Familii din Nazareth, se străduiesc să trăiască în mod concret împreună cu copiii lor Evanghelia iubirii, atenţi permanent la şoaptele Duhului Sfânt.

10. În sfârşit, fericiţi părinţii şi educatorii care, în pofida tuturor greutăţilor, vor avea permanent faţa senină şi zâmbetul pe buze, creând astfel o atmosferă de bucurie şi de pace, căci zâmbetul de pe buzele părinţilor este semnul vizibil al credinţei, speranţei şi iubirii creştine, este sărutul lui Dumnezeu întipărit pe fruntea copiilor. Fiindcă nu bătaia e ruptă din rai, ci zâmbetul părinţilor, al educatorilor e rupt din rai.