Întreaga Biserică este apostolică şi ne cheamă pe toţi a-l mărturisi pe Cristos.
"«Deoarece Cristos, cel trimis de Tatăl, este izvorul şi originea întregului apostolat al Bisericii», este evident că rodnicia apostolatului celor hirotoniţi cât şi al laicilor, depinde de unirea lor vitală cu Cristos. În funcţie de vocaţii, de exigenţele timpurilor, de diferitele daruri ale Duhului Sfânt, apostolatul ia formele cele mai diferite. Dar întotdeauna iubirea dobândită mai ales din Euharistie, «este sufletul întregului apostolat»" (CBC 864).
Deoarece, toţi credincioşii creştini sunt destinaţi de Dumnezeu la apostolat, în virtutea botezului şi a mirului, laicii au obligaţia generală şi se bucură de dreptul de a lucra cu râvnă, fie individual, fie în asociaţii, ca mesajul divin al mântuirii să fie cunoscut şi primit de toţi oamenii din întreaga lume. Această obligaţie devine şi mai urgentă în acele circumstanţe în care oamenii nu pot să asculte Evanghelia şi să-l cunoască pe Cristos decât prin intermediul laicilor. Cei care trăiesc starea de căsătorie, după propria vocaţie, au datoria specială de a depune tot efortul, prin căsătorie şi familie, la zidirea poporului lui Dumnezeu. Laicii, ca să poată să trăiască după învăţătura creştină, să o răspândească şi, dacă este necesar, să o apere, şi, ca să poată să participe la activitatea apostolică, au obligaţia şi se bucură de dreptul de a dobândi cunoaşterea acestei învăţături, adaptată capacităţii şi condiţiei fiecăruia (cf. CDC, can. 225-229).
Apostolatul izvorăşte din fiecare fiinţă, persoană creată de Dumnezeu, care duce o viată creştină şi demnă de imitat de către celălalt cu care vine în contact. "Şi noi am văzut şi mărturisim că Tatăl a trimis pe Fiul ca să fie mântuitorul lumii"(In 4,14). Pentru aceasta a chemat Dumnezeu pe fiecare în parte şi i-a dat o misiune. "Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi crezi în inima ta că Dumnezeu l-a înviat dintre cei morţi, vei fi mântuit" (Rom 10,9). Aceste versete ar trebui să încurajeze tot mai mulţi creştini la misiunea de apostolat, pentru că aceste cuvinte divine, poartă sămânţa apostolatului individual. Înainte de a începe un apostolat individual, persoana ca atare trebuie să ştie concret care îi este misiunea sa pe pământ, viaţa particulară pe care şi-a ales-o. Conştientizând la misiunea sa şi la viaţa sa proprie, fie că este cleric sau laic, să fie dispus, în calitate de creştin autentic, să-şi îndeplinească misiunea sa nobilă, având ca model pe Cristos. Importanţa necesităţii apostolatului reiese nu atât din faptul că Isus ne promite o recompensă în cer, ci şi din aceea că noi avem obligaţia să răspundem la cererea divină, parcă şi mai mult "disperată" în timpurile noastre, de a aduce pacea în inimile oamenilor, în familii, în întreaga societate.
4. 2. Importanţa apostolatului in viaţa de familie
În familiile umane se cunosc crize ale adolescentului ajuns la maturitate, revolta tinerilor la fiecare principiu de autoritate, dorinţa de autonomie, intoleranţa ambientului din casă, neînţelegeri reciproce. Numai cu vârsta, fiii obţin adevăratul echilibru al ideilor, al afecţiunii şi redescoperirea celei mai conştiincioase stime faţă de părinţi.
Şi în familia spirituală a Bisericii există, multă intoleranţă. Sperăm ca acest Conciliu, stimulând laicii la o mai mare aprofundare şi responsabilitate a cunoaşterii poziţiei pe care o au, în Corpul Mistic al lui Cristos, să-i conducă să reflecteze la o mai mare stimă şi venerare a familiei care este un adevărat nucleu de trăire a credinţei profesate prin botez. Laicul catolic, muncind în câmpul apostolatului, pregăteşte teren pentru sosirea unui cler mai bun. Nu trebuie uitat că anumite defecte sacerdotale sunt defecte provenite din familii, sau defecte ale ambientului de unde vine acest cleric. Dacă în familie veghează pietatea, dacă înfloreşte integritatea educaţiei, dacă domină legea lui Cristos, atunci în ea, cu ajutorul harului divin, în mod uşor, se întipăresc germenii unei vocaţii la viaţa sacerdotală şi religioasă şi se pot pune fundamentele sfinţeniei.
Laicul nu reprezintă Biserica la nivel de instituţie, aceasta este adevărat, dar pin comportamentul său o poate compromite. Numai că dacă o reprezintă sau o recunoaşte, în baza conduitei practice a laicului catolic, aceasta este în mod continuu sub ochii lui. Falimentul vieţii personale a apostolatului laicului, de multe ori, semnifică pentru mulţi, falimentul creştinismului însuşi.
Angajarea laicilor în evanghelizare este, dincolo de a fi o exigenţă a Bisericii pentru renovare, şi o exigenţă inerentă a misiunii ei în lume, având în vedere numărul mare de creştini care se îndepărtează de Biserică şi Evanghelie. Apostolatul laicului trebuie făcut cu mare atenţie în ceea ce priveşte confesiunile religioase care s-au înmulţit azi, fiind foarte periculoase pentru creştinii catolici care nu sunt bine pregătiţi şi alunecă uşor pe panta aceasta a falşilor profeţi. Laicul care este angajat în apostolat se găseşte într-o situaţie delicată; aducându-şi contribuţia sa de adevărat mărturisitor al credinţei profesate, se pot depăşi aceste probleme cu care omul, derutat fiind, se confruntă şi face această experienţă de multe ori neplăcută. La astfel de situaţii se ajunge şi din cauza lipsei de colaborare a creştinilor catolici, mai ales, dacă este vorba de o comunitate mică de catolici, într-un ambient predominant ortodox sau protestant. Pentru depăşirea inconvenientelor, se poate recurge la o cât mai strânsă prietenie şi schimburi de experienţă, ajutându-se reciproc pe plan spiritual şi, nu în ultimul rând, pe plan material. Ştim şi cunoaştem atâtea cazuri când unele persoane au renunţat la dreptul de creştin în schimbul unui "vas de linte".
Credincioşii laici sunt aceia care, fiind încorporaţi în Cristos prin botez, au devenit poporul lui Dumnezeu şi, de aceea, făcuţi părtaşi într-un mod special la oficiul sacerdotal, profetic şi regal al lui Cristos, au fost chemaţi să realizeze, fiecare după condiţia sa juridică, misiunea pe care Dumnezeu a încredinţat-o Bisericii ca s-o împlinească în lume. Între toţi credincioşii, în virtutea renaşterii in Cristos, există o adevărată egalitate în demnitate şi acţiune şi, datorită acestei egalităţi, toţi colaborează la edificarea Trupului lui Cristos după condiţia şi misiunea fiecăruia.
Tot în acelaşi document, se mai subliniază şi faptul că: "Duhul Sfânt a suscitat în aceşti ultimii ani grupuri, mişcări şi asociaţii care au îmbogăţit Biserica cu o prezenţă vivace şi dinamică. Ei sunt chemaţi să găsească forme concrete de angajare şi de stil misionar în spiritul unei autentice comuniuni ecleziale"(CC 21). Însuşi Papa, la întâlnirea de la Loretto din 1985, a spus: "Marea varietate si vivacitate a grupărilor şi mişcărilor au ca finalitate promovarea comuniunii ecleziale".În l988, la reuniunea de la Roma a tuturor mişcărilor şi grupurilor ecleziale, Papa a afirmat:
"Anii trecuţi au fost o perioadă de încercare în ceea ce priveşte fidelitatea lor, o ocazie importantă pentru a verifica autenticitatea carismelor. Acum însă există ceva nou: apare o maturitate eclezială, o provocare, un drum de parcurs pentru a întâmpina o lume secularizată care distruge credinţa şi, deci, necesitatea unei vestiri puternice a credinţei şi a unei formări creştine solide".
Sfântul Părinte vede în mişcările ecleziale răspunsul providenţial dat dramaticei provocări a sfârşitului şi începutului de mileniu. Motivul atenţiei pastorale dat formelor organizate de apostolat laical nu este ocazional şi funcţional, ci teologic. Este Duhul Sfânt care în Biserică revarsă carisme personale şi comunitare în vederea unităţii comune. Asociaţiile şi mişcările nu au sens decât în Biserică şi pentru Biserică, apreciate ca locuri şi instrumente pentru a exprima comuniunea: "Biserica, fiind în natura ei misionară un câmp de apostolat imens şi variat, deschis şi pentru laici, este spaţiu al misiunilor. Toţi credincioşii, prin botezul şi prin darul credinţei, trebuie să simtă şi să trăiască universalitatea sa, catolicitatea, pentru a se extinde şi a se consolida împărăţia lui Dumnezeu". Dacă e să sintetizăm misiunea Bisericii, trebuie să spunem că ea are rolul de a aduce mântuirea. Atunci, întrebarea este: de ce atâtea forme de apostolat? Această varietate de forme de apostolat, atât clericale, dar în special laicale, este cerută de diferitele situaţii în care ea se găseşte şi de carismele diverse cu care membrele ei sunt dotate: "După darul pe care l-a primit fiecare, slujiţi unii altora ca nişte buni economi ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu" (1Pt 4,10). Aceste diverse situaţii determină diferitele forme de apostolat, adică variatele poziţii pe care Biserica şi le asumă în exerciţiul misiunii ei.
Dintre toate grupările ecleziale, Acţiunea Catolică se bucură de o popularitate foartemare pentru meritele ei, pentru tipul de apostolat, pentru aprecierea pe care a avut-o din partea ultimilor Pontifi, de la Pius al XI-lea la Papa Ioan Paul al II-lea, pentru statutul eclezial de care se bucură ca asociaţia aleasă şi promovată de ierarhie:
"De câteva decenii, în mai multe ţări, laicii, consacrându-se tot mai mult apostolatului, s-au unit în diferite forme de acţiune şi asociaţii care, păstrând o legătură mai strânsă cu ierarhia, au urmărit şi urmăresc scopuri propriu-zis apostolice. Printre acestea sau altele asemănătoare din trecut, trebuie amintite mai ales acelea care, folosind diferite metode de acţiune, au adus roade bogate pentru împărăţia lui Cristos şi care, pe drept cuvânt recomandate şi promovate de suveranii pontifi şi de numeroşi episcopi, au primit de la aceştia nunele de Acţiunea Catolică şi au fost definite ca o cooperare a laicilor la apostolatul ierarhic" (AA 20).
pr.hiticas macedon
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu