Craciunul 25 dec 2010

Eu sunt Domnul Dumnezeul tău.
Să nu ai alţi dumnezei în afară de mine.
Să nu-ţi faci chip cioplit
casă te închini lui.

Să nu-ţi faci chip cioplit

întâlnirea dintre Dumnezeu şi om ca fiind întâlnirea dintre două libertăţi care se iubesc şi se respectă reciproc: "Eu însumi sunt liber - zice Domnul - şi l-am creat pe om după chipul şi asemănarea mea... (Liber ca şi mine)... Libertatea acestei creaturi este oglindirea cea mai frumoasă a libertăţii Creatorului care există în lume... Când ai simţit odată că eşti iubit de mine în mod liber, prosternările tale nu mai au pentru tine nici o valoare" (Misterul Sfinţilor Nevinovaţi).

Mască de cult, materialitate a rugăciunilor şi a semnelor sacramentale de la care se aşteaptă eficacitatea, interesul, profitul urmărit după, voinţa omului, nu a lui Dumnezeu: dorinţa de captare şi manipulare a forţelor supranaturale. Devoţiuni populare, bune în sine, Sfântul Anton, închinarea la statui şi icoane la care se recurge numai pentru avantaje materiale, pământeşti. Nu se împlinesc aici dorinţele, se rezolvă în altă parte: (la babe prin descântece). Rugăciuni, semne materiale sacramentale, bune şi chiar necesare, dar utilizate pentru a capta puterea lui Dumnezeu, pentru a realiza voinţa, interesele noastre pământeşti, fără a ţine cont de voinţa lui Dumnezeu, refuzând cultul unei vieţi sfinte, conforme cu voinţa lui Dumnezeu, devin mască de cult adus adevăratului Dumnezeu.

Cuvântul idol (eidolon) şi cuvântul idee (eidola) au aceeaşi etimologie în limba greacă. Idolii sunt nişte imagini vizibile care se interpun între închinători şi forţele supranaturale invizibile. Ideile sunt şi ele imagini ale minţii care se interpun între omul care gândeşte şi realităţile ideate sau imaginate. Care este deosebirea între Dumnezeul adevărat şi unic şi idoli? Dumnezeu este viu, idolii sunt morţi, lipsiţi de viaţă. "Eu sunt cel care sunt" - aşa îşi defineşte Dumnezeu identitatea. Idolii sunt deşertăciune, adică nimic. Cum spune psalmistul: "Idolii sunt lor sunt argint şi aur, făcuţi de mâini omeneşti. Au gură, dar nu vorbesc, au ochi, dar nu văd, au urechi, dar nu aud, au nas dar nu miroase, au mâini, dar nu pipăie, au picioare, dar nu merg, nu scot nici un sunet din gâtlejul lor" (Ps 115,4-7). Între Dumnezeul cel viu şi ideea despre Dumnezeu este deosebirea dintre apă şi formula chimică a apei, H2O. Apa îţi potoleşte setea, formula apei nu. ( Dumnezeu este hrana paine euharistica) pe Când ideea despre Dumnezeu se desparte de Dumnezeul cel viu şi dătător de viaţă, devine un idol mort, un zid care ne separă de Dumnezeu.

Pentru a înţelege mai bine acest lucru, să ne imaginăm că un rege acceptă să pozeze în faţa unui pictor care îi pune pe pânză chipul. Dar pe măsură ce trăsăturile chipului se aştern pe pânză, artistul este din ce în ce mai încântat de lucrarea mâinilor sale. Când termină de pictat este atât de entuziasmat, încât uită de rege, îi întoarce spatele şi merge să le arate tabloul ucenicilor săi. Aceştia fac copii, modificând chipul potrivit cu stilul şi gustul fiecăruia. După aceste copii se fac alte copii. Acum tabloul regelui e în toate ungherele, dar nu mai are nimic de a face cu regele viu şi adevărat. Această comparaţie ilustrează soarta imaginii lui Dumnezeu făurită de filosofi în timpurile moderne, începând cu Cartesiu. Sfântul Pavel zicea că în Dumnezeul cel viu "noi trăim, ne mişcăm şi existăm" (Fapte 17,28). Cartesiu porneşte de la ideea lui Dumnezeu, celebra idee a lui Dumnezeu înnăscută omului. După Cartesiu este Dumnezeu cel care trăieşte, se mişcă şi există în mintea omului. Această idee, această imagine a lui Dumnezeu a fost copiată şi recopiată, a trecut prin filosofia lui Kant, prin dialectica lui Hegel până ce s-a dizolvat în ateismul filosofilor din secolul trecut şi din secolul nostru. Aceasta este soarta dumnezeului filosofilor, despre care vorbeşte Pascal, dumnezeul teiştilor, al raţionaliştilor, al iluminiştilor, al masonilor, un Dumnezeu care nu mai este Dumnezeul cel viu, Dumnezeul lui Abraham, al lui Isac, al lui Iacob, adică Dumnezeul revelaţiei biblice.

Din cele spuse până acum nu aş vrea să se tragă concluzia greşită că, atunci când e vorba de cunoaşterea lui Dumnezeu, mintea omenească trebuie blocată. După harul lui Dumnezeu, capacitatea de a judeca, de a concepe idei, este tot ce are omul mai preţios. Eliminarea judecăţii în cunoaşterea lui Dumnezeu se numeşte fideism, iar fidesimul este condamnat de Biserică. E vorba de a a ne subordona cunoaşterea naturală a lui Dumnezeu cunoaşterii supranaturale pe care Dumnezeu ne-o oferă prin revelaţie şi prin harul său pentru ca Dumnezeul nostru să nu fie un idol mort al minţii omeneşti, ci să fie Dumnezeul cel viu al lui Abraham, al lui Isac şi al lui Iacob.

Pentru a evita o asemenea situaţie trei lucruri sunt necesare. Primul: umilinţa intelectuală. Mintea omenească limitată şi supusă greşelii să accepte cuvântul lui Dumnezeu, revelaţia sa. Dumnezeu se descoperă celor mici: "Te preamăresc pe Tine Tată, Stăpânul cerului şi al pământului că ai ascuns acestea celor înţelepţi şi le-ai descoperit celor mici" (Mt 11,25). Orgoliul intelectual a dus treptat-treptat la pierderea lui Dumnezeu în timpurile noastre. Lessing, iluministul, scria: "Dacă Dumnezeu ar ţine strâns în mâna sa dreaptă tot adevărul iar în stânga numai aspiraţia veşnic vie spre adevăr, şi mi-ar zice: «Alege!», chiar dacă ar trebui să greşesc mereu, o veşnicie aş îngenunchea în faţa mâinii stângi şi aş zice: «Aceasta, Tată! Adevărul pur îţi aparţine, fără îndoială, numai ţie»". După ce Dumnezeu s-a umilit luând chip de sclav, omul nu mai are dreptul să fie orgolios. Primilor eretici, gnosticilor, care nu-l acceptau pe Dumnezeul revelaţiei, un Dumnezeu care suferă, fiindcă nu intra în schemele lor filosofice, Tertulian le scria: "Dacă vreţi neapărat să aveţi un Dumnezeu invizibil, imperturbabil şi liniştit, ei bine, reţineţi că acesta este Tatăl, Dumnezeul filosofilor, spre a spune aşa, şi puneţi pe seama Fiului întrupat sau pe punctul de a se întrupa tot ce vi se pare nedemn de Dumnezeu".

În sfârşit, în cunoaşterea lui Dumnezeu nu ajung cercetările, raţionamentele, studiile despre Dumnezeu. E necesară rugăciunea pentru a ne ţine în contact viu şi personal cu Dumnezeul cel viu. Cine nu se roagă, cine nu trăieşte intens viaţa sacramentală, poate fi savant, poate face discursuri, predici, emisiuni, poate scrie cărţi teologice savante, dar nu oferă altora decât ideile sale, surogate ale lui Dumnezeu şi nu pe Dumnezeul cel viu. Teologia lui e ideologie sau idiologie. E un lucru formulat perfect de Evagriu în secolul al IV-lea: "Dacă eşti teolog, te vei ruga cu adevărat şi dacă te rogi cu adevărat vei fi teolog". Iată, în încheiere, rugăciunea pe care o rostea Sfântul Toma de Aquino înainte de a începe studiul: "Dumnezeule îndurător, te rog, ajută-mă să doresc cu înfocare ceea ce îţi este plăcut ţie, să cercetez cu prudenţă, să descopăr fără greşeală şi ceea ce descopăr să pun în practică cu fervoare. Spre lauda şi mărirea numelui tău. Amin."