Prima Duminică din Advent A

Anul liturgic se deschide în perspectiva ultimei zile. O zi care, deşi rămâne secreta, se înscrie în fiecare din zilele care compun calendarul nostru.

Cunoaştem desigur recomandările: Să trăieşti această zi ca şi cum ar fi ultima. Primeşte Euharistia ca şi cum ar fi ultima din viaţa ta. Tu, preotule, celebrează cu evlavie Sfânta Liturghie ca şi cum ar fi ultima.

Totul este acceptabil, cu excepţia acelui „ca şi cum”.

În realitate, aceasta este prima şi ultima zi. Nu va mai fi alta.

Această Sfântă Liturghie este ultima. Nu o vei mai putea celebra o altă dată.

Ocazia de a face bine pe care l-ai pierdut azi nu se va mai repeta.

Cea care contează, şi pe care ar trebui s-o sărbătorim, este ultima Împărtăşanie.

Cuvântul lui Dumnezeu pe care îl asculţi astăzi este irepetabil.

În viaţă nu este ca la teatru. În viaţă nu se dau replici.

Orice acţiune este definitivă.

Orice ocazie este unică.

Această zi, această clipă, nu se prezintă din nou.

Ziua pe care o trăieşti este ultima zi.

Acest moment, pentru mine, este ultimul moment.

Şi există şi un alt aspect paradoxal.

Trebuie să trăim conştienţi, în speranţă şi seninătate, fără nelinişte şi teamă, aşteptarea sfârşitului şi, mai ales venirea glorioasă a Domnului (parusia), dar aceasta va veni pe neaşteptate.

Este vorba de ceva sigur şi necunoscut în acelaşi timp.

Mă neliniştesc mult acele indicaţii: „Doi oameni vor fi la câmp: unul va fi luat şi celălalt lăsat. Două femei vor fi la moară: una va fi luată şi cealaltă lăsată”.

Din aceasta rezultă surprinzător faptul că evenimentul decisiv este prezentat în contextul ocupaţiilor zilnice, şi judecata (a fi luat de Domnul şi a fi lăsat, abandonat, separat de El) se exprimă în interiorul activităţii absolut obişnuite, profane. Pare că zilele şi obligaţiile din „zilele de lucru” devin materia de examen.

Dar apoi descoperim că şi criteriile de evaluare din partea lui Dumnezeu sunt imprevizibile.

De ce din două persoane care fac acelaşi lucru, se dedică la aceeaşi activitate, una este primită de Domnul şi cealaltă condamnată?

Lama ascuţită a judecăţii, nu separă numai persoane.

Separă şi acţiunile Bisericii, ale unei comunităţi, ale unui singur individ.

Nu totul are aceeaşi valoare. Nu totul este acceptabil, nici prezentabil, în ciuda aparenţelor.

Etichetele religioase care ar trebui să acopere şi să garanteze mulţimea, nu împiedică o riguroasă separare şi o severă distincţie.

Dumnezeu nu este dispus să „ia” totul în bloc.

Dumnezeu scotoceşte în grămadă. Alege. Examinează. Preţuieşte. Distinge.

Desigur: care din acţiunile mele sunt preţioase în ochii săi? Care dintre lucrurile pe care le adun, care din activităţile pe care le înmulţesc, îl interesează într-adevăr?

Nu ar fi cazul să încep eu primul să „las” ceva care desigur El îl va lăsa, şi să mă dedic altui lucru care, poate, ar putea fi luat în consideraţie?

„ Vigilenţa, ilustrată, în negativ, atitudinea contemporanilor lui Noe în timp ce este gata să se abată asupra lor catastrofa: „…În zilele de dinainte de potop mâncau şi beau, se căsătoreau, până când Noe a intrat în arcă, şi nu au băgat de seamă că vine potopul care i-a înghiţit pe toţi…”

În gura lui Isus acuzarea se restrânge la o singură vină: „N-au observat nimic”. Adică, erau neatenţi, distraţi, împrăştiaţi, disipaţi. Şi chiar neprevăzători. Inconştienţi. Nesocotiţi.

Încapabili de a „bănui” ceea ce era gata să urmeze.

Acelaşi lucru se poate întâmpla şi în viaţa noastră.

Parinte Nu facem nimic rău.

Totul este normal. Totul este în regulă.

Se mănâncă. Se bea. Ne expunem la radiaţiile benefice ale televiziunii. Se fac afaceri. Se comentează faptele altora. Sunt programate întâlniri. Se stabilesc vacanţele. Se organizează sărbători. Se răsfoieşte ziarul. Se aruncă o privire asupra horoscopului.

…Şi suntem distraţi în privinţa esenţialului.”

”Cu alte cuvinte: nu este suficient de a găsi drumul spre biserică, a intra in arca, aruncam doua lumanari si doua matanii si iesim. Este esenţial de a găsi drumul, de a vedea steaua, si farul de pe tarmul marii acestei lumi involburate, după ce venim de la biserică.

Nu este suficient de a celebra Crăciunul. Ceea ce contează este de a stabili cum ieşim din el, din criza economica, politica dar cea spirituala?!

A se prezenta la întâlnirea tinerilor, ore de religie, mir, prima impartasanie poate fi uşor. Ceea ce este decisiv este de a controla dacă, după întâlnire, ştim „să transformăm spadele în fiare de plug, lăncile în seceri”. Dacă am pierdut obiceiul de a îndrepta armele împotriva duşmanilor. Dacă am dezactivat limba. Ba mai mult, dacă am şters de-a dreptul din vocabularul nostru cuvântul „război” şi termenul de „duşman”, pentru ca in rai nu mai sunt dusmani.