duminică, 30 ianuarie 2011

Sfanta familie 26 dec 2010

(Parlamentul european- legile domoralizarii sfintei Familii au ajuns la cotele cele mai alarmante, doar sub pretextul distrugerii familiei, aceasta celula sfanta, doar cu pretextul de a aduce in legalitate pacatele notorii publice).Ce i-a făcut pe păgâni să-l părăsească pe unicul şi adevăratul Dumnezeu spre a se închina idolilor? Ce le-a întunecat mintea? Păcatul, patimile rele de care s-au lăsat stăpâniţi. "Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva... oricărei nelegiuiri a oamenilor, care înăbuşă adevărul în nelegiuirea lor". Şi, în continuare, Apostolul dă o listă de vreo 30 de vicii în care s-au cufundat idolatrii. Printre altele ei sunt: vicleni, lacomi, invidioşi, certăreţi, bârfitori, obraznici, trufaşi, neascultători, lipsiţi de cuvânt, dar mai presus de toate curvari. "De aceea Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimilor lor... i-a lăsat în voia unor patimi scârboase - e vorba de homosexualitate - ...Fiindcă n-au căutat să-l păstreze pe Dumnezeu în conştiinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate... Şi s-au închinat creaturii în locul Creatorului". De aici s-a inspirat Sfântul Augustin când a dat cunoscuta definiţie a păcatului: "aversio a Deo et conversio ad creaturas" - întoarcerea spatelui lui Dumnezeu spre a te îndrepta spre creaturi. Iubirea de sine, iubirea propriilor patimi împinsă până la dispreţul şi ura faţă de Dumnezeu. Idolii sunt proiecţii şi personificări ale propriilor patimi.

Obstacolul care se ridică împotriva acestei cunoaşteri a lui Dumnezeu este zgomotul. (Familia nu mai stie umilinta; acolo unde nu este umilinta acolo vesnic pace nu va fi. Rastirile, certurile sunt imaginea unei inimi mereu obisnuite cu zgomotul; nu mai putem suporta linistea, ascultarea, umilinta –NU acolo unde e MANDRIA). Cunoaşterea în Duh a lui Dumnezeu nu e o cunoaştere abstractă, ci e un contact direct, personal cu Dumnezeu care se dezvăluie pe sine în adâncul sufletului numai în tăcere. E o cunoaştere care nu poate fi descrisă în cuvinte: o înţelege numai cine o experimentează, după cum, descriind, nu poţi face pe cineva să înţeleagă ce miros are trandafirul sau ce gust are mărul: aceste lucruri le poate cunoaşte numai cine miroase trandafirul, numai cine mănâncă mărul. Această cunoaştere se naşte în tăcere, te lasă fără cuvinte şi declanşează în inimă adoraţia. E o percepere a prezenţei lui Dumnezeu, a măreţiei, a maiestăţii, frumuseţii şi bunătăţii sale care îţi taie respiraţia şi îţi ia graiul. Aceasta e adoraţia. De fapt cuvântul adoraţie provine din două cuvinte latine: ad = la şi os, oris = gură. Înseamnă a duce degetul la gură, gestul impunerii tăcerii. Tăcerea e adoraţie şi adoraţia e tăcere. Tăcerea e actul de adoraţie al lui Iob după ce a eşuat în încercarea de a pătrunde cu mintea sa misterul lui Dumnezeu: "Iată, eu sunt prea mic; ce să-ţi răspund? Îmi pun mâna la gură" (Iob 40,4). A adora, spune admirabil Sfântul Grigore Nazianzenul, înseamnă a-i înălţa lui Dumnezeu un "imn de tăcere".

Păgânii Sfântului Pavel, pentru care Apostolul nu găseşte scuză, au căzut în idolatrie şi în sclavia păcatului tocmai fiindcă nu l-au adorat pe Dumnezeu care li s-a făcut cunoscut şi nu i-au adus slavă. (acelasi pacat ameninta fiecare familie crestina, atunci cand nu Dumnezeu este Fundamentul caminului pe care au inceput a-l construi. Din constructie, omul este menit ca din pruncie, celor mici a le fi explicate invataturile fundamentale crestine, nu doar la religie, ci ci incepand de pe genunchii parintilor.) Aşadar, a-l adora pe Dumnezeu înseamnă a te smeri şi a-ţi recunoaşte nimicnicia. În această privinţă Kierkegaard scrie nişte cuvinte admirabile: "Omul, al cărui trup stă ridicat către cer, este o fiinţă care adoră. Poziţia lui verticală este semnul care îl deosebeşte de celelalte animale, dar capacitatea lui de a se arunca la pământ în adoraţie e o caracteristică şi mai înaltă încă. Gloria lui supremă constă în a fi un nimic care adoră. Unii consideră asemănarea cu Dumnezeu în puterea de a domina. Dar omul nu e asemenea lui Dumnezeu dominând ca Dumnezeu. Asemănarea se găseşte într-o deosebire infinită. Mă explic: omul şi Dumnezeu se aseamănă într-un raport nu direct, ci invers proporţional. Pentru ca între ei să fie asemănare e necesar ca Dumnezeu să devină obiect de adoraţie eternă şi omniprezentă, iar omul să devină o creatură care adoră fără încetare. Dacă omul pretinde să devină asemenea lui Dumnezeu dominând, el uită de Dumnezeu şi, odată dispărut Dumnezeu, o face, în absenţa lui, pe suveranul. Tocmai acesta este păgânismul: viaţa omului lipsit de Dumnezeu" (Discursuri edificatoare). Iar în spaţiul lăsat gol de Dumnezeu intră idolii.

Sunt două păcate împotriva speranţei ce ameninta taina sfintei casatorii. Mai întâi e disperarea. Omul nu mai speră iertarea şi mântuirea personală. E păcatul lui Iuda. Păcatul lui de disperare, îşi dă cu părerea Sfântul Augustin, a fost mult mai grav decât păcatul de a-l fi vândut pe Cristos. Iar la extremitatea cealaltă este păcatul prezumpţiei; supraaprecierea capacităţilor tale: că poţi să fii bun şi să te mântuieşti cu puterile tale, că poţi să eviţi păcatul, deşi te expui pericolului,sfidând cuvântul lui Dumnezeu care spune clar că cine iubeşte pericolul va cădea în el, de pildă, prezumpţia că poţi citi orice, poţi privi orice, chiar filme murdare, poţi discuta cu oricine orice, şi să rămâi totuşi cast, căci eşti doar matur şi lucrurile astea nu te afectează! Mândria îşi spune cuvântul atât în prezumpţie cât şi în disperare deşi conştient că nu se poate salva cu propria voinţă, omul refuză să se arunce în braţele lui Dumnezeu.

Parinti nu uitati, acstea sunt datoriile primare fata de copiii vostri. Parinti nu uitati a-i invata pe copiii vostri, ca adevaratul lor Parinte este Talal Dumnezeiesc, si Mama adevarata ne este Sfanta Fecioara Maria; cei care sau multumit cu oiesle saraca. La moartea lui B. Pascal a fost găsit un bileţel cusut în interiorul hainei sale în dreptul inimii. Filosoful a purtat toată viaţa bileţelul cu aceste cuvinte scrise într-o noapte în care a făcut experienţa de foc a prezenţei Dumnezeului celui viu: "Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacob: nu al filosofilor şi al învăţaţilor. Certitudine. Certitudine. Sentiment. Bucurii. Pace. Dumnezeul lui Isus Cristos. Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu. Uitare a lumii şi a toate, afară de tine. Îl găsim numai pe calea învăţată de Evanghelie. Măreţie a sufletului omenesc. Părinte drept, lumea nu te-a cunoscut, dar eu te-am cunoscut. Nimic să nu mă despartă de el în veci. Bucurie, bucurie, lacrimi de bucurie".

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu