Duminica a doua din Advent A

Fără îndoială Botezătorul trebuia să fie considerat de persoanele cu bun simţ ca un nebun.

Desigur era un personaj zbârlit, sălbatic, necioplit, ne îmblânzit, de care te apropiai cu precauţiile cuvenite.

Şi apare de aceea strident contrastul cu Personajul principal. Isus care se prezintă incognito, adoptă un stil discret, se amestecă cu lumea obişnuită. Nu are nimic şi nu face nimic pentru a atrage atenţia asupra sa. Trece neobservat. Nimeni nu-l observă, pentru că nu îmbracă nici o haină solemnă a divinităţii, nici zdrenţele oamenilor care făceau pocăinţă.

Când se află în faţa fruntaşilor religioşi mai importanţi, nu ezită să-i apostrofeze fără teamă („pui de vipere!”), să-i ameninţe („cine v-a sugerat ca să fugiţi de mânia care vine?”), să-i invite ca să schimbe conduita („faceţi roade vrednice de convertire”), avertizându-i s-o rupă cu făţărnicia şi snobismul celor privilegiaţi („…şi să nu credeţi că puteţi spune despre voi: îl avem pe Avram ca tată. Vă spun că Dumnezeu poate să ridice fii ai lui Avram din aceste pietre”).

A fost desigur cineva care a protestat deoarece Botezătorul critica zdrobitor (în realitate lovea structurile, smulgea măştile, denunţa ipocrizia), ataca autoritatea, lovea şi făcea să sufere farizeii şi saduceii (în realitate, dacă adevărul produce suferinţă, vina nu este a celui care spune, ci a celui…care nu-l poate suferi…).

Într-o zi Botezătorul va părăsi deşertul şi mâncărurile sale minunate pe bază de lăcuste prăjite înmuiate în miere, pentru a intra în palatul lui Irod (probabil fără ca să fie pregătite ceremonii rezervate celor mari ai zilei). Dar va ieşi din el cu capul tăiat. Încă odată a avut curajul de a spune adevărul celor care nu le plăcea prea mult. Şi nu a ţinut cont de avertismentele curtenilor şi a curtezanelor care probabil i-au recomandat să nu-l facă pe rege să sufere…

Ioan ne invită să construim un drum.

Calea Domnului trece prin deşert.

Calea dedicată lui Dumnezeu este o pistă care străbate un peisaj aspru şi arid.

Şi totuşi aceasta este calea eliberării.

Dumnezeu soseşte prin calea puţin triumfală a slăbiciunii, a micimii, a sărăciei, a modestiei, a lipsei de strălucire.

Puterea şi gloria lui Dumnezeu nu se manifestă în alaiuri impunătoare şi solemne (acestea nu folosesc decât să întunece, să banalizeze, chiar să ridiculizeze maiestatea divină).

Gloria lui Dumnezeu este fericirea poporului său.

Triumful său este eliberarea.

Onoarea lui Dumnezeu este asigurată când un asuprit înalţă capul, când pe orizontul săracului răsare o rază de speranţă.

Manifestarea lui Dumnezeu vine de-a lungul drumului obositor al vieţii de fiecare zi.

Şi pentru noi este vorba de a parcurge, de-a lungul Adventului, o cale cu mai puţine lumini şi decoraţii artificiale şi uşurătate, dar punctată cu ceva serios, angajator, pe linia libertăţii, a simplităţii şi a esenţialităţii, şi posibil într-o dimensiune de discreţie.

În sfârşit, trebuie eliminate zorzoanele şi însuşit un stil de seriozitate.

Toţi avem nevoie să părăsim Babilonul.

Şi calea noastră prin deşert, aceea care ne conduce la întâlnirea cu Dumnezeu care vine, se poate numi „convertire” („Convertiţi-vă, pentru că împărăţia cerurilor este aproape”).

Unicul mod cu adevărat nou pentru a celebra Crăciunul este cel de a-l sărbători convertiţi.

Şi acesta este un mod de a aştepta Crăciunul: să ne apucăm, în acest timp, de lucru.